The Sound and the Fury (Zgomotul şi furia) de William Faulkner

Zgomotul şi furia (1929) e prima carte de William Faulkner pe care o citesc. Trebuie sã recunosc cã am ajuns la el pe o cale oarecum ocolitã: în timp ce citeam La casa verde a lui Mario Vargas Llosa m-a impresionat gratitudinea pe care scriitorul peruan i-o arãta prozatorului american şi, cum tehnica narativã a lui Vargas Llosa din respectivul roman mi s-a parut interesantã, mi-am luat inima în dinţi şi m-am apropiat şi de Faulkner. Şi dupã ce am citit şi cât de mult îl apreciazã Gabriel Garcia Marquez pe Faulkner am devenit de-a dreptul curioasã.

În introducerea ediţiei în englezã pe care am citit-o eu (apãrutã la cinci ani dupã ediţia princeps), Faulkner vorbeşte despre modul sãu de abordare al limbii şi al cuvintelor: „not with seriousness so much, as an essayist does, but with a kind of alert respect, as you approach dynamite; even with joy, as you approach women: perhaps with the same secretly unscrupulous intentions”. Dupã parcurgerea romanului, aceastã avertizare mi se pare nu doar de bun simţ, ci şi cât se poate de justificatã. Faulkner îşi împlineşte cu prisosinţã aceastã promisiune pentru cã în mâinile lui limbajul devine subversiv, transformându-se într-un mod ingenious al autorului de a se juca cu cititorul. Mai mult ca oricând, la Faulkner limbajul devine un tip incomod de încleştare a cititorului în confruntarea fãrã menajamente cu sine şi cu limitãrile intelectului propriu, precum şi cu standardele de gândire şi de percepţie impuse şi diseminate la nivel social.

Ediţia pe care am citit-o eu nu avea pasaje cu litere cursive, ceea ce a îngreunat lectura şi m-a provocat şi mai mult în încercarea de a reconstitui firul acţiunii. Cartea este împãrţitã în patru pãrţi, fiecare cu alt narator. Aşadar, prima parte, datatã 7 aprilie 1928, este povestitã din perspectiva lui Benjy, fiul cel mic şi înapoiat mintal al familiei Compson din Jefferson, Mississippi. A doua parte, care poartã data de 2 iunie 1910, este relatatã de cãtre fratele mai mare a lui Benjy, Quentin, student în anul I la Harvard. A treia parte din data de 6 aprilie 1928 este vãzutã din perspectiva fratelui mai mic al lui Quentin, Jason, iar a patra parte, din 8 aprilie 1928 (Duminica de Paşti), este povestitã de un narator omniscient. În fine, din 1945 Faulkner adaugã un apendice al familiei Compson ediţiilor sale în care face o trecere în revistã a istoriei neamului lor din 1699 pânã în 1945.

În esenţã romanul prezintã decãderea unei familiii sudiste de viţã veche, Compsonii. Tatãl Jason Compson, un om citit, moare alcoolic. Mama, Caroline Bascom Compson, prototipul frumoasei de familie bunã din sudul american, suferã toatã viaţa de boli mai mult sau mai puţin închipuite şi se prãpãdeşte la o vârstã înaintatã dupã ce trãieşte pas cu pas decãderea familiei sale. Cel mai mare fiu, Quentin, este trimis la Harvard de dragul prestigiului acestei instituţii cu sacrificii financiare enorme şi se sinucide la sfârşitul primului an de facultate. („Harvard e un cuvânt care sună atât de frumos patruzeci de acri nu-i prea scump pentru un sunet frumos. Pentru un sunet frumos mort schimbăm pajiştea lui Benjy pentru un sunet superb mort. Pentru el are să ţină mult pentru că el nu poate să-l audă cel mult dacă are să-l miroasă”) Al doilea fiu, Jason, se sacrificã în aparenţã de dragul familiei cu un serviciu fãrã nicio perspectivã, dar, în fapt, se dovedeşte un om hain şi fãrã principii care îşi furã sistematic mama, în timp ce o face sã se simtã vinovatã cã el trebuie sã o întreţinã. Singura fiicã, alintatã Caddy, e izgonitã de soţul ei bogat dupã ce se aflã cã e însãrcinatã cu un alt bãrbat. Naşte o fatã pe care o boteazã Quentin în amintirea fratelui mort pe care i-o încredinţeazã bunicii spre creştere şi educare. Miss Caroline nu îi va permite niciodatã lui Caddy pe care o considerã o femeie cãzutã sã îşi vadã fiica şi crede cã arde lunar cecurile pe care aceasta le trimite pentru întreţinerea fiicei ei. Deşi strâmtoratã, principiile de onorabilitatei sudistã sunt atât de adânc înrãdãcinate în  Miss Caroline încât nu poate accepta banii fiicei sale ajunsã o femeie de moravuri uşoare.  De fapt, însã, doamna Compson este trasã pe sfoarã timp de 17 ani de cãtre fiul pe care îl considerã salvatorul ei, Jason, care îi dã cecuri false pentru a îşi îndeplini ritualul ridicol de salvare prin incinerare a onoarei demult pierdute a familiei, în timp ce el încaseazã conştiincios cecurile autentice. Dupã o perioadã în care chiuleşte mult de la şcoala şi ajunge la cuţite cu unchiul Jason, tânãra Quentin se îndrãgosteşte de un artist ambulant şi fuge noaptea pe fereastrã cu el, nu înainte de a îi şterpeli tiranului de Jason economiile de o viaţã, împreunã cu banii pe care el îi furase lunã de lunã mamei sale. În fine, cel de al patrulea copil al familiei Compson, nãscut Maury şi rebotezat Benjamin dupã ce rudele au înţeles cã are un grav retard, iubea trei lucruri: pãşunea care a fost vândutã pentru a finanţa nunta surorii Candance şi studiile fratelui sinucigaş Quentin la Harvard, pe sora sa Candace şi focul. Benji este castrat în adolescenţã de fricã cã ar putea atenta la vreo fetiţã, iar, dupã moartea mamei, fratele Jason nu pregetã nicio secundã sã îl interneze la casa de nebuni în Jackson. Totuşi, nu se poate spune ca Benji a pierdut ceva, de vreme ce el nu îşi mai amintea mare lucru şi nu conştientiza vreo pierdere. Despre servitorii de culoare ai familiei Compson (Familia Gibson compusã din servitoarea principalã a Compsonilor Dilsey şi soţul acesteia Roskus cu cei 3 copii ai lor T.P., Versh şi Frony şi nepotul Luster din partea mezinei Frony) autorul oferã foarte puţine amãnunte în apendicele din 1945 şi încheie laconic scriind „Ei au dăinuit”.

Din prefaţa lui Faulkner e lesne de înţeles cã actul artistic al autorului stã sub semnul unei determinãri spaţio-sociale: ni se spune cã Sudistul nu poate scrie decât despre sine şi nu despre mediul sãu cum s-ar putea crede la o primã vedere. Scrisul în universul acesta sudic în dezmembrare nu e vreo distracţie, ci o modalitate de a trãi şi de a îşi asuma la un nivel profund declinul unui mod de viaţã în care subiectul sudic este prins structural, chiar şi mult dupã ce acesta a devenit anacronic. Faulkner recunoaşte cã Zgomotul şi furia e o rãbufnire în care el încearcã atât sã fugã de acest destin implacabil, cât şi sã îl condamne.

Titlul romanului e o trimitere la monologul lui Macbeth din actul 5, scena a 5-a din piesa Macbeth a lui  William Shakespeare:

„Tomorrow and tomorrow and tomorrow,
Creeps in this petty pace from day to day
To the last syllable of recorded time,
And all our yesterdays have lighted fools
The way to dusty death. Out, out, brief candle!
Life’s but a walking shadow, a poor player
That struts and frets his hour upon the stage
And then is heard no more: it is a tale
Told by an idiot, full of sound and fury,
Signifying nothing.” (s.n.)

(Pe lângã textul original, iatã şi douã traduceri în limba românã, începând cu varianta lui Ion Vinea:

„Dar mîine şi iar mîine, tot mereu,

Cu pas mărunt se-alungă zi de zi,

Spre cel din urmă semn din cartea vremii

Şi fiecare „ieri” a luminat

Nebunilor pe-al morţii drum de colb.

Te stinge dar, tu, candelă de-o clipă !

Că viaţa-i doar o umbră călătoare,

Un biet actor, ce-n ora lui pe scenă

Se zbuciumă, şi-apoi nu-l mai auzi.

E-un basm de furii şi de nerozie

Baznit de-un prost şi făr’ de nici o noimă.” (s.n.)

Şi traducerea lui Adolphe Stern:

„Si mâine, mâine, mâine, se tãreşte

Cu pas mãrunt din zi în zi, şi pânã

La cea din urmã slovã’n cartea vieţii,

Şi orice ieri al nostru a deschis

Nerozilor, un drum spre praful morţii.

O, stinge-te, tu lumânare scurtã!

O umbrã cãlãtoare’i viaţa, biet

Actor ce chinuit se lefãie

Un ceas pe scenã, şi nu se mai vede.

E o poveste spusã de-un nebun

De vuet şi de furie plinã, dar

Neînsemnând nimic.” (s.n.))

Gândindu-ne la tipurile de nebunie pe care primii trei naratori din romanul lui Faulkner o aratã (Benji, Quentin şi Jason), e uşor de înţeles legãtura cu citatul din Shakespeare, cu atât mai mult cu cât şi istoria decãderii unei vechi familii sudiste este tot „un drum spre praful morţii”. Şi deşi atât de plinã „de vuet şi de furie”, şi povestea Compsonilor trece fãrã a lãsa urme în marea istorie a lumii. Poate versul cel mai demn de atenţie este ultimul care poate fi vãzut şi ca o cheie de interpretare a romanului lui Faulkner: povestea vieţii plinã de zgomot şi de furie spusã de un nebun nu înseamnã nimic. Imposibilitatea descifrãrii duce logic la necesitatea perspectivei plurale pe care autorul o realizeazã prin introducerea a patru povestitori relaţionaţi aparent lax din punct de vedere raţional, deşi trei dintre ei sunt fraţi şi trei dintre cele patru segmente relateazã evenimente din trei zile consecutive. Dar la fel de bine avertizarea cã viaţa trecãtoare şi trecerea ei în revistã eclatantã la prima vedere nu înseamnã nimic mi-a pãrut şi o trimitere la criza generalizatã a sensului în epoca modernã pe care Faulkner înţelege sã o zugrãveascã atât de sugestiv în cartea sa. Prin romanul sãu dificil şi incomod, Faulkner izbuteşte sã dovedeascã practic şi ultimului necredincios limitele limbajului şi neputinţa sa de a cuprinde şi potenţa sensul într-o lume aflatã în dezmembrare. (Iar în universul acesta anacronic aflat în moarte clinicã şi natura e parcã pãrtaşã fizic la fenomenul destrãmãrii şi al decãderii morale: „Tot ce creştea acolo erau bălării încâlcite şi singurii pomi erau duzii şi salcâmii şi sicomorii – pomi care se împărtăşeau şi ei din secătuirea murdară care înconjura casele; pomi la care chiar şi înflorirea părea să nu mai fie decît o rămăşiţă tristă şi încăpăţânată a lunii septembrie, ca şi cum însăşi primăvara trecuse pe lângă ei, lăsîndu-i să se hrănească cu mirosul puternic şi caracteristic al negrilor în mijlocul cărora crescuseră.” Cum era de aşteptat pentru un roman situat geografic, dar mai ales din punct de vedere social în Sudul american tradiţional, rasismul e prezent cu prisosinţã şi izbucneşte aparent firesc din spatele unor remarci nevinovate la prima vedere.)

Tehnica narativã a lui Faulkner e deopotrivã inovatoare şi deosebit de solicitantã. Dacã în esenţã povestea prezentatã în roman nu e una nemaipomenitã – decãderea unei famiii de viţã veche din Sudul american, un destin atât de des repetat dupã Razboiul Civil încât aproape cã a ajuns ubicuu – modul în care firul naraţiunii este încâlcit intenţionat de autor transformã cartea într-o capodoperã. De pildã, în prima secţiune a romanului, povestitorul Benji e când un copil care povesteşte, când un handicapat de 33 de ani de care toatã lumea vrea sã scape. Prin schimbarea frecventã a perspectivei temporale autorul vrea sã arate irelevanţa timpului pentru Benji cãruia totul îi este indiferent, mai puţin sora sa Caddy, dar sora sa perceputã ca fetiţa Caddy pe care o ştia din copilãrie şi nu femeia care a devenit între timp. Sentimentul pe care l-am avut la primul contact cu romanul mi-a fost confirmat mai târziu la recitirea prefeţei unde Faulkner scrie cã Benji trebuia sã fie un idiot pentru a fi imun la viitor. Lipsit de raţiune, diform, asexuat în urma castrãrii „ca ceva lipsit de ochi şi de voce care ar fi putut sã fi trãit, el exista doar în virtutea abilitãţii sale de a suferi, la începutul vieţii; pe jumãtate fluid, bâjbâind: o masã palidã şi neajutoratã de agonie fãrã minte sub soare, în timp şi totuşi fãrã a fi pãrtaş la el”. ( În roman autorul omniscient îl descrie astfel pe Benji „un bărbat masiv care părea să fi fost plămădit dintr-o substanţă ale cărei particule nu voiau sau nu puteau să se coaguleze una într-alta sau cu scheletul care le susţinea. Pielea lui spână avea un aspect mort; hidropic parcă, se mişca cu un mers împleticit, ca un urs dresat. Părul îi era blond deschis şi cu firul subţire. îi fusese pieptănat lins în jos pe frunte, ca al copiilor din daghereotipii. Ochii îi erau limpezi, de un albastru spălăcit, dulceag, ca albăstreaua, gura cu buze groase îi atârna deschisă, lăsând să se prelingă puţină salivă.”) Benji nu este doar imun la viitor, ci şi la trecut, ba mai mult la timp la modul general. El trãieşte prizonier într-un etern prezent care se repetã obsedant – pentru el Caddy nu a încetat nicicând sã fie o fetiţã, iar pãşunea a rãmas a lui, chiar şi mult dupã ce a fost vândutã şi transformatã în teren de golf.

Relaţia viciatã cu timpul se contureazã ca o axã de continuitate în structura fractalã a naraţiunii. Astfel, cel de-al doilea povestitor, fratele cel mai mare, Quentin, e atât de ancorat în trecut încât prezentul îi devine insuportabil şi e inapt pentru orice variantã de viitor. Captiv în morala vechiului Sud cu principiile sale de onoare şi de castitate femininã, Quentin alege sã se sinucidã tocmai pentru cã nu gãseşte nicio variantã de a se racorda la prezent. Confruntat cu decãderea ireversibilã a prestigiului familiei sale şi cu promiscuitatea surorii Caddy de care îl leagã o relaţie bolnãvicioasã (dar niciodatã concretizatã fizic), Quentin e forţat sã capituleze şi sã îşi încheie socotelile cu viaţa. Secţiunea în care el este naratorul aratã cu prisosinţã atât serioasele sale probleme psihice, cât şi modul în care acestea sunt accentuate sub greutatea noţiunilor de onoare adânc înrãdãcinate şi transmise din generaţie in generaţie. Poate de aceea Quentin are impresia cã asupra lui şi a lui Caddy apasã un blestem pentru care ei nu au nicio vinã.

La suprafaţã, singurul frate care pare adaptat la realitãţile vieţii e Jason – singurul cu simţ practic cum îl laudã mama sa. De altfel, în repetate rânduri, aceasta se gândeşte chiar sã îşi abandoneze ceilalţi copii pe care îi considerã neiubitori sub influenţa genelor familiei Compson şi vrea sã plece undeva cu Jason pentru a îl salva mãcar pe el, singurul copil care i-a dãruit, în opinia ei, numai bucurii din momentul în care l-a ţinut pentru prima datã în braţe. Gândul acesta este cu atât mai puternic cu cât mama se simte pedepsitã peste mãsurã pentru pãcate pe care poate nici nu le-a comis prin naşterea lui Benji. În realitate, însã, Jason este cel mai meschin şi mai disfuncţional dintre fraţi. Jason a ales sã rupã orice fel de legãturã cu lungul trecut al familiei sale, iar prezentul îl suportã numai ca pe o povarã dupã care se va putea în sfârşit bucura de un viitor eliberat de orice fel de obligaţie familialã. Şi, într-adevãr, de cum se iveşte ocazia, el nu pregetã sã îl castreze întâi pe Benji şi mai apoi sã îl arunce într-un azil şi sã vândã şi ultimele proprietãţi ale familiei pentru a se putea bucura de o viaţã confortabilã într-o relaţie neoficializatã cu cea care îi fusese concubinã clandestinã timp de mulţi ani. Jason, omul timpurilor noastre în aparenţã, se dovedeşte a fi o mare lichea care nu cunoaşte nicio altã logicã decât cea a banului şi a profitului personal. Deşi, spre deosebire de fraţii sãi, el continuã sã trãiascã printre oameni, Jason se descalificã din timp prin aceea cã renunţã din proprie iniţiativã la calitatea de a fi om. Singura persoanã care nu doar cã intuieşte adevãrata natura a lui Jason, dar are şi verticalitatea de a i-o spune în faţã este servitoarea de culoare Dilsey: „You’s a cold man, Jason, if man you is” (Tu eşti un om rece, Jason, dacã se poate spune ca eşti om – traducerea mea).

Observãm aşadar cã odatã cu trecerea de la naratorul Benji la Quentin şi, mai apoi, la Jason scade gradul de tulburare psihicã şi creşte coerenţa formalã a textului, dar, în acelaşi timp descreşte şi nivelul de inocenţã al povestitorului. Interesantã e şi forma diferitã a fiecãruia dintre cei naratori de a îşi asuma realitatea. Pornind de la imaginea copiilor Compson care se caţãrã în pom pentru a privi pe furiş pe fereastrã şi a afla ce încercau adulţii sã le ascundã pentru a îi proteja (moartea bunicii), se poate trasa o paralelã cu imaginea biblicã a ispitirii Evei şi se poate deschide o discuţie despre modurile diferite de a îşi asuma cunoaşterea a Compsonilor. Interesant e cã micuţa Caddy, cea care se cãţãrase în copac şi insista cã priveghiul bunicii e o petrecere pentru cã doar negrii – nu şi albii – mor şi au parte de înmormãntãri, va fi asociatã mereu de Benji cu mirosul de copaci. Şi fiecare dintre cei trei fraţi Compson are câte un simţ recurent: la Benji e senzaţia mângâietoare cã sora sa miroase a copaci, la Quentin e mirosul obsedant de caprifoi (honeysuckle), iar la Jason e o durere de cap extremã. Dar şi Jason simte un puternic miros de flori de pãr atunci când descoperã fuga nepoatei Quentin cu tot cu economiile lui şi cu banii pe care el îi furase fãrã remuşcãri timp de 17 ani de la mama ei. Interesant e cã nepoata Quentin reuşise sã fugã tocmai coborându-se din copacul în care cu mulţi ani în urmã se urcase mama ei. De altfel, copiii Compson par sã aibã un soi ciudat de sinestezie: despre Benji se spune cã poate sã miroasã ce i se spune dacã vrea. E ca şi cum în masa de suferinţã amorfã pe care o reprezintã Benji doar mirosul, acest simţ primitiv, a fost capabil sã se diferenţieze şi a fãcut-o într-o mãsurã aberantã, în aşa fel încât a pus stãpânire şi a înlocuit şi alte procese psihice mai complexe cum ar fi raţiunea. ( Un citat al lui Benji: „Caddy mirosea ca pomii. Mirosea ca pomii. În colţ era întuneric, dar puteam să văd fereastra. Am stat chircit acolo şi ţineam papucul. Nu puteam să-l văd, dar mâinile mele îl vedeau şi puteam să aud cum se face noapte şi mâinile mele vedeau papucul, dar eu nu puteam să-l văd, dar mâinile mele puteau să vadă papucul şi am stat acolo chircit şi auzeam cum se face întuneric.” – s.n.)

Tehnica narativã a lui Faulkner se aseamãnã cu discursul îngãimat a lui Quentin, cãci şi ea spintecã fluxul realitãţii într-o frenezie schizoidã, separând un fapt sau un episod pe care, mai apoi, îl mãreste grozav, dar îl magnificã prin lentila deformatoare a minţii schizofrenice. Redarea la nivelul textului a diferitelor accente, împreunã cu desele greşeli de ortografie (neîndoielnic intenţionate pentru a indica starea de spirit alteratã a povestitorului), combinarea de enunţuri lipsite de orice coerenţã logicã şi angrenarea unei multitudini de voci intr-un singur pasaj fãrã folosirea semnelor de punctuaţie reprezintã tot atâtea provocãri, cât şi surprize (solicitante, dar adesea şi extrem de interesante) pentru cititor.

În mai multe rânduri în carte se pomeneşte cã numele mezinului retardat al familiei Compson a fost schimbat din Maury în Benjamin atunci când handicapul lui a fost obesrvat pentru cã acest din urmã nume e luat din Biblie. Conform tradiţiei biblice, Benjamin e unul dintre cei patru vechi israeliti care a murit fãrã de pãcat. Nici Benjamin nu a cunoscut pãcatul în viaţa sa lipsitã de noimã, protejat fiind de debilitatea sa mintalã. Benjamin e o variantã a numelui Benoni care fãcea referire la faptul cã Rahela a murit dupã naşterea sa şi s-ar traduce „fiul suferinţei mele”. Şi pentru doamna Compson Benjy a reprezentat toatã viaţã o pecete a ruşinii şi prin aceasta a devenit fiul suferinţei sale (în mare parte închipuitã). Poate şi mai demn de atenţie e faptul cã din punct de vedere etimologic Benjamin se traduce „fiul sudului”, ori cartea lui Faulkner e un roman al Sudului american. În lumina acestor fapte pare mai uşor de înţeles de ce masa amorfã lipsitã de orice fel de coerenţã care era Benji ajunge sã exprime atât de bine durerea universului sãu pe care nu îl poate pricepe, dar pe care îl întruchipeazã: „Atunci Ben gemu iarăşi, deznădăjduit, prelung. Nu însemna nimic. Doar un zgomot. Ar fi putut fi timpul întreg şi nedreptatea şi suferinţa căpătând glas o clipă prin conjuncţia unor planete.” Şi iarãşi, ca şi în monologul lui Macbeth, ne întâlnim cu avertizarea cã era doar un zgomot care nu însemna nimic.

În concordanţã cu aceastã idee a lipsei de sens se plaseazã şi povaţã domului Compson cãtre fiul sãu cel mai mare, Quentin, atunci când îi înmâneazã ceasul sãu: „Când umbra crucii ferestrei apărea pe perdele ştiam că e între şapte şi opt şi atunci intram iarăşi în timp, auzind ceasul. Era ceasul bunicului şi când tata mi l-a dăruit, mi-a spus: Quentin, îţi dăruiesc mausoleul tuturor speranţelor şi dorinţelor; e mai degrabă chinuitor de probabil că ai să-l foloseşti ca să obţii o reducto absurdum a tuturor experienţelor omeneşti, care n-or să se potrivească cu nevoile tale personale mai bine decât cu ale lui sau ale tatălui său. Ţi-l dăruiesc nu ca să-ţi amintească de timp, ci ca să-l poţi uita când şi când, câte o clipă, şi să nu-ţi cheltuieşti forţele încercând să-l înfrângi. Pentru că nici o bătălie nu e câştigată vreodată, mi-a spus. Nici măcar nu mai există bătălii. Câmpul de luptă nu face altceva decât să-i dezvăluie omului propria lui nebunie şi deznădejde, şi victoria este o iluzie a filozofilor şi a nebunilor.” Secţiunea în care naratorul este Quentin se deschide aşadar cu aceastã trimitere la nebuni, amintind iarãşi citatul din Shakespeare din care este extras titlul romanului. Prin amintirea crucii se ancoreazã şi aceastã secţiune în simbolistica mai largã a Bibliei, introducând totodatã şi douã dintre temele care revin obsedant în mintea lui Quentin şi ceva mai discret şi în restul romanului: timpul şi umbrele. Domnul Compson pare sã fi intuit problema fiului cu timpul: „Tata spunea că omul este suma nenorocirilor sale. într-o zi ai putea să crezi că şi nenorocirea oboseşte, dar atunci timpul este nenorocirea ta spunea tata. Un pescăruş de un fir nevăzut legat prin spaţiu. îţi porţi simbolul neîmplinirii tale în eternitate. Atunci aripile sunt mai mari spunea tata dar cine poate să cânte la harpă.” Dar sfaturile tatãlui nu îl pot ajuta pe Quentin sã scape de obsesia sa cu timpul: „Am ieşit şi am închis uşa peste tic-tacuri. Am privit înăuntru prin vitrină. Mă urmărea din ochi pe deasupra balustradei. în vitrină erau vreo duzină de ceasuri, o duzină de ore diferite şi fiecare cu siguranţa afirmativă şi contradictorie pe care o avea şi al meu, fără nici un arătător pe cadran. Contrazicându-se unul pe altul. Puteam să mi-l aud pe-al meu ticăind în buzunar, chiar dacă nu-l vedea nimeni, chiar dacă n-ar fi putut arăta nimic dacă l-ar fi văzut cineva Şi aşa că mi-am spus să-l iau pe acesta. Pentru că tata spunea că ceasurile omoară timpul. Spunea că timpul e mort atâta vreme cât este fărâmitat de rotiţele acestea; numai când se opreşte ceasul revine timpul la viaţă. Limbile erau întinse nu chiar orizontal, într-un unghi foarte vag, ca un pescăruş planând în vânt Sprijinind tot ceea ce regretam odată aşa cum luna nouă sprijină apa, cum spun negrii.” Quentin nu poate concepe o altã ieşire decât sinuciderea: „M-am întors pe coridor trezind paşii pierduţi în şirurile şopotitoare ale tăcerii, în neofalina, şi ceasul spunându-şi mai departe minciuna furibundă pe masa întunecată. Pe urmă perdelele adiind din întuneric pe faţa mea, părăsindu-şi respiraţia pe faţa mea. încă un sfert de ceas. Şi pe urmă n-am să mai fiu. Cele mai liniştitoare vorbe. Liniştitoare. Non fui. Sum. Fui. Non sum. Undeva am auzit odată clopote. Mississippi sau Massachusetts. Am fost. Nu sunt.” Şi în faţa sinuciderii fixaţia pe timp se combinã în mod nefericit cu obsesia umbrelor: „Curentul de aer prin uşă mirosea a apă, o răsuflare continuă jilavă. Uneori puteam să adorm spunându-mi asta iarăşi şi iarăşi până când după ce caprifoiul se amesteca cu toate totul a ajuns să fie un simbol al nopţii şi al neodihnei mi se părea că zac nici adormit nici treaz privind în jos într-un lung culoar de penumbră cenuşie unde toate lucrurile stabile deveniseră paradoxal de umbrite tot ce făcusem nu era decât umbră tot ce simţisem suferisem căpătând formă vizibilă ciudată şi perversă batjocoritoare fără legătură inerentă ele însele cu negarea înţelesului pe care ar fi trebuit să-l afirme gîndindu-mă că eram nu eram cine era nu era nu cine.” Nu e deloc surprinzãtor în acest context cã toţi aceşti tropi – timpul înregistrat, umbra călătoare care e viaţa, nebunii şi lipsa de semnificaţie – apar şi în monologul lui Macbeth din care Faulkner a luat ideea pentru titlul romanului. Pâna la urmã totul e doar zgomot şi furie.

Anunțuri

2 păreri la “The Sound and the Fury (Zgomotul şi furia) de William Faulkner”

  1. Mulțumim pentru expunerea efectuată și în mod special pentru abordarea foarte cuprinzătoare a problemelor vieții.Un semnal de alarmă pentru noi ,un moment de analiză și meditație.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s