Elogiul nebuniei sau discurs spre lauda prostiei de Erasmus din Rotterdam

k1024_elogiul-nebunieiElogiul nebuniei e un text extrem de accesibil care uimeşte prin actualitatea sa la mai bine de 500 de ani de la momentul în care a fost scris. Erasmus din Rotterdam foloseşte cu mare mãiestrie umorul pentru a scoate la ivealã prejudecãţile vremii sale şi pentru a le înfiera. Surprinzãtoare e atât luciditatea autorului, cât şi permanenţa în timp a viciilor condamnate în textul din 1508. Dar, mai presus de toate acestea, se remarcã geniul lui Erasmus din Rotterdam de a folosi tonul de şagã pentru a câştiga acceptabilitate socialã unei critici usturãtoare a moravurilor. Şi sigur cã cititorului familiarizat cu marile scrieri filosofice nu îi va scãpa modul rafinat în care Erasmus reuşeşte sã introducã la modul glumeţ şi foarte uşor de asimiliat idei fundamentale ale unor mari gânditori precum Platon, Socrate sau Seneca. În cele ce urmeazã redau o serie de citate reprezentative din Elogiul nebuniei, ieşite aşa cum şi-a dorit autorul din gura Prostiei înseşi:

„PROSTIA VORBEŞTE

Voi ridica şi eu o laudă, dar nu lui Hercule ori lui Solon, ci mie, cum ar veni Lauda Prostiei.

asemenea purtare şade bine prostiei. Căci este oare ceva mai firesc decât ca Prostia să se preamărească singură şi să-şi cânte virtuţile?

Şi chibzuiesc că nu-i ajung nici pe departe în îngâmfare pe înţelepţi şi pe principi. Ruşinându-se chipurile să îşi ridice ode ei înşişi, aceştia oploşesc de obicei câte un panegerist mieros

Să mă definesc ar însemna să mă fixez între anumite hotare, ori puterea mea este nemărginită

eu sunt acea adevărată împărţitoare de bunuri, acea Prostie căreia latinii îi zic Stultiţia, iar grecii Moria.

Apoi eu îmi semăn oriunde atât de tare că nimeni nu ar putea să mă ascundă, nici chiar cei ce se ţin de înţelepţi şi n-au dorinţă mai fierbinte decât să-şi pară astfel. În ciuda scălâmbăielilor la care se dedau, seamănă a maimuţe îmbrăcate în purpură ori a măgari în piele de leu.

Drept să spun, tare mai sunt nerecunoscători muritorii ăştia faţă de mine. Căci ei îmi sunt cei mai buni supuşi, şi totuşi atâta se feresc să fie chemaţi după numele meu, încât ajung să îi ocărască pe alţii cu el, de parcă ar fi vreun stigmat al ticăloşiei şi decăderii. Şi nu merită oare aceşti proşti fără pereche, ce se închipuie la fel de înţelepţi ca Thales, să îi poreclim Morosophes, adică neghiobi-înţelepţi?

vreau să-i maimuţăresc niţel pe oratorii din zilele noastre, care se cred asemeni zeilor din cauză că ştiu să-şi folosească limba ca şi lipitoare. Şi tot lor li se pare o culme a măiestriei să împăneze fără nicio noimă un discurs latin cu niscaiva cuvinte greceşti, care să-i dea un aer misterios.

Căci nu mică este plăcerea proştilor de a admira lucrurile care vin de departe.

doicile mele au fost cele mai graţioase nimfe din lume; Methe – Beţia – fiica lui Bachus, şi Apaedia –Neştiinţa – odrasla lui Pan.

însoţitoarele mele. Dar dacă am adus vorba despre ele, să vi le şi prezint. Aceea care se uită de sus la voi este Iubirea de sine. Aceasta, cu trăsături delicate şi ale cărei mâini sunt pururea gata să aplaude, este Linguşirea. Dincoace o vedeţi pe zeiţa Uitării care moţăie şi pare adormită. Mai încolo, Lenevia stă cu braţele încrucişate pe genunchi. Şi cea de colo, încinsă cu ghirlande, încununată cu coroniţe de trandafiri şi mirosind a parfumuri ameţitoare, cine ar putea fi decât Plăcerea? Lângă ea este Nebunia aceea care aruncă încoace şi încolo priviri tulburi. Ici, durdulie şi cu pielea lucioasă, o veţi recunoaşte pe zeiţa Poftă. Zăriţi însă şi doi zei printre atâtea zeiţe. Unul este Comus – Cheful –, iar celălalt Morfeu – Somnul. Cu ajutorul lor supun stăpânirii mele tot ce există pe lume şi prin ei poruncesc acelora care poruncesc lumii.

Într-un cuvânt, oricât de înţelept ar putea fi, dacă vrea să aibă parte de plăcerile cărnii, pe mine trebuie să mă cheme.

Ce femeie ar ceda avansurilor unui bărbat dacă ar cugeta mai bine la primejdiile şi durerile facerii sau la chinul creşterii plozilor? Şi, fiindcă viaţa voastră se datorează căsătoriei, asupra căreia veghează credincioasa mea Nebunie, gândiţi-vă câte îmi datoraţi!

Nu mi-a fost greu să vă arăt că eu sunt obârşia vieţii.

să-mi spună ei mie dacă viaţa ar fi altceva decât mohorală, plictiseală, dezgust şi anevoinţă, într-un cuvânt searbădă, dacă nu i-ar da gust plăcerea, adică prostia.

aduc în sprijin mărturia lui Sofocle, poet atât de mare încât nu va putea fi niciodată îndeajuns lăudat, care m-a cinstit zicând: „Să nu gândeşti e cea mai dulce viaţă”.

Nu-i oare copilăria, prima vârstă a omului, cea mai veselă şi mai plină de farmec dintre toate?

Pentru că, de la naştere încă, natura, această mamă grijulie, i-a învăluit în prostie, care merge la inima părinţilor, le alină caznele şi atrage asupra pruncilor bunăvoinţa şi ocrotirea de care au nevoie.

Eu alung din calea tinerilor nesuferita înţelepciune şi le deschid poarta plăcerilor.

Şi desigur niciun muritor n-ar putea îndura bătrâneţea, dacă trista soartă a omenirii nu m-ar îndupleca să-i mai vin o dată în ajutor.

Aici bătrâneţea o ia încă o dată înaintea copilăriei. Aceasta din urmă, deşi foarte plăcută, nu poate gusta una din cele mai de preţ desfătări ale vieţii: pălăvrăgeala. Mai apoi, bătrânii se dau în vânt după copii, şi copiii după bătrâni, fiindcă zeilor le place să-i adune pe cei care se aseamănă. Şi de nu luăm în seamă ridurile şi anii pe care îi poartă bătrâneţea, pot semăna două lucruri mai bine decât bătrânul cu copilul?

Prostia, uituceala, curiozitatea, toate duc la o asemănare perfectă între aceste două vârste.

Uitaţi-vă la slăbănogii, morocănoşii şi necăjiţii ăştia care se apucă să studieze filosofia ori vreun alt lucru serios şi anevoios. Sufletul lor, necontenit tulburat de o mulţime de gânduri diferite, apasă asupra firii. Spiritul li se risipeşte în prea multe, seva vieţii seacă în ei şi de obicei îmbătrânesc înainte de a fi fost vreodată tineri. Dimpotrivă, nerozii mei, toţi rotofei şi durdulii, strălucesc de sănătate şi bunăstare,

Nu, fără mine n-ar fi pe pământ nici bucurie, nici fericire, nici desfătare. Ia priviţi numai cu câtă grijă natura, mama bună a spiţei umane a semănat prostia în toate!

E adevărat că femeia este o creatură ciudată şi uşuratică, dar plăcută şi atrăgătoare. Dacă bărbatul îşi va împărţi viaţa cu ea, femeia va şti să-i alunge cu prostiile ei posomoreala şi ursuzenia.

Când natura te-a potcovit cu un nărav păcătos, a încerca să i te pui de-a curmezişul ori să-l ascunzi sub masca virtuţii înseamnă să-i faci pe plac. Spune doar proverbul grec că maimuţa rămâne maimuţă şi îmbrăcată în purpură.La fel şi femeia e tot femeie, orice ar face, adică tot proastă, oricât s-ar strădui să se prefacă.

Dacă bărbaţii îndură fără crâcnire toanele femeilor, o fac ei oare din alt motiv decât pentru că aşteaptă ca ele să-i răsplătească dăruindu-le plăcere? Iar plăcerea e totuna cu prostia.

Dar este neîndoios că petrecerile ar fi triste şi lipsite de farmec de nu le-ar înveseli prostia. De aceea, la ospeţe, când nu se găseşte niciun comesean neghiob ori care măcar să vrea să se prostească, este chemat un măscărici plătit ori un târâie-brâu hazliu care, prin ghiduşiile şi glumele sale, adică prin prostii, să alunge tăcerea şi aleanul, stârnind râsetele petrecăreţilor.

câte divorţuri şi chiar nenorociri mai mari nu s-ar întâmpla în fiecare zi dacă linguşirea, năzbâtiile, îngăduinţa, şiretlicurile şi ascunzişurile, ce cu toatele de la mine purced, nu ar întări mereu unirea dintre bărbat şi femeie!

Toate acestea izvorăsc din neghiobie, dar această neghiobie împacă bărbatul cu femeia, păstrează liniştea căminului şi împiedică despărţirile.

Într-un cuvânt, de n-aş fi eu, n-ar exista pe lume legături plăcute şi durabile. Poporul nu şi-ar mai suferi păstorul, stăpânul sluga, stăpâna slujnica, profesorul elevul, nu s-ar mai înghiţi prieten cu prieten, soţ cu soţie, tovarăş cu tovarăş, de nu s-ar linguşi unul pe altul şi nu şi-ar trece cu vederea greşelile.

Poţi aduce vreo bucurie celorlalţi când eşti obosit şi plictisit de propria viaţă? Ar trebui să fie cineva mai prost ca Prostia ca să spună că da. Şi dacă eu nu m-aş mai amesteca în viaţa obştii, omul nu numai că nu i-ar putea suporta pe ceilalţi, dar s-ar urî pe sine.

Căci natura, prea adesea maşteră, i-a dăruit pe toţi oamenii şi mai ales pe cei cât de cât înţelepţi, cu o păcătoasă înclinaţie spre a nesocoti calităţile pe care le au şi de a râvni la cele care le lipsesc. Aşa se strică şi pier pe de-a-ntregul înlesnirile, desfătările şi farmecul vieţii.

Ce poate fi mai prostesc decât să-ţi placă ceea ce faci, să te admiri pe tine însuţi? Recunoaşteţi aşadar că orice lucru frumos şi plăcut pe care l-aţi trăit s-a datorat prostiei. Pentru că fără iubire de sine ar dispărea şi desfătarea, şi farmecul, şi cuviinţa din toate.

Şi asta din cauză că, pentru a fi pe placul celorlalţi, un om trebuie să se preţuiască şi să se linguşească mai întâi pe el, altfel nu face două parale.

Mulţumirea de sine nu dă oare şi fericirea? Ei bine, pentru acest hatâr să-i mulţumiţi credincioasei mele Iubiri de sine. Ea îl împacă pe fiecare cu înfăţişarea, mintea, originea, starea, moravurile şi patria sa.

O să-mi ziceţi poate că înţelepciunea e trebuincioasă în bătălie. Da, dar numai căpitanilor, ba încă şi acestora le trebuie o înţelepciune ostăşească, şi nu filosofie. Restul armiei se poate lipsi de ea. Laurii victoriei nu sunt pentru filosofi, ci sunt făcuţi să-i culeagă trândavii, nelegiuiţii, hoţii, ucigaşii, ţărănoii, nerozii şi calicii, într-un cuvânt drojdia obştii.

Toţi cei care au păşit pe calea filosofiei, şi pe care norocul de obicei îi ocoleşte în toate ale vieţii, nu izbutesc mai cu seamă să le tragă pe odraslele lor după ei. Natura are grijă şi împiedică neprielnica înţelepciune să se răspândească în rândul oamenilor. Se ştie că fiul lui Cicero era un degenerat, iar copiii lui Socrate băteau mai mult în partea mamei decât în a tatălui, adică erau neghiobi.

De este vorba să cumpere ceva, să se tocmească cu cineva sau să facă vreo treabă dintre cele mai simple, bietul filosof parcă nici n-ar fi om, căci vă va părea la fel de neîndemânatic ca un buştean. El nu se pricepe la nimic în viaţa obişnuită, iar părerile şi obiceiurile celorlalţi îi sunt aşa de străine că nu poate fi de niciun folos ţării ori alor săi. Deosebit de toţi prin purtările şi sentimentele sale, nici nu este de mirare că va fi urât de întreaga obşte, căci tot ce se face pe lumea asta poartă stigmatul Prostiei, este făcut de proşti şi pentru proşti. Dacă vrea cineva să se împotrivească de unul singur prostiei tuturor, mai bine ar urma pilda lui Timon şi s-ar înfunda în vreo pustietate pentru a se bucura acolo de unul singur de propria-i înţelepciune.

căci numai cu asemenea nerozii poate fi urnit acest uriaş şi puternic animal care este norodul.

Ce nerozie poate fi mai mare, spun aceştia, decât să cânţi slugarnic în strună gloatei ca să-i intri în voie, să-i cumperi laudele, să cauţi neobosit preţuirea atâtor neghiobi, să te îmbeţi cu urale zgomotoase, să te laşi purtat în triumf ca icoanele ori să îngădui să ţi se ridice statuie în piaţa publică? Titlurile, poreclele, toate onorurile cu care sunt copleşiţi oameni care nici măcar nu sunt demni de numele de oameni, apoteozele publice ale celor mai josnici tirani sunt, după părerea filosofilor, neghiobii vrednice de luat în râs. Şi cine îi contrazice, domnii mei? Totuşi, de dragul acestor prostii eroii cei mai de seamă au făcut toate faptele vitejeşti pe care le-au ridicat în slăvi poeţii şi oratorii. Tocmai această prostie clădeşte oraşele, şi pe ea se întemeiază imperii, legi, religie, adunări şi judecăţi. Într-un cuvânt, ea este piatra de temelie a vieţii muritorilor şi cârmuieşte lumea după bunu-i plac.

Nu setea de glorie le-a dat glas oamenilor să născocească şi să lase urmaşilor toate aceste ştiinţe şi arte care sunt ţinute la mare preţ? Mai nerozi decât toţi nerozii la un loc, plăsmuitorii ştiinţelor şi artelor şi-au închipuit că faima pe care ar putea s-o dobândească îi va răsplăti pentru trudă şi nesomn. Dar nu se află pe lume lucru mai îndoielnic decât faima, pe când cele mai de soi desfătări ale vieţii sunt lucrarea prostiei, inclusiv dulcea plăcere de a trage foloase pe seama prostiei altora.

Căci sunt cu osebire două piedicile care se ridică în calea omului ce vrea să cunoască bine lucrurile: ruşinea, care îi întunecă sufletul, şi teama, care îi arată primejdia şi îl face să ocolească faptele mari. Iar prostia ne scuteşte de amândouă.

De se duce iluzia dispare şi tot farmecul piesei. Travestirea şi măştile îi înlănţuiesc pe privitori. Nu este viaţa însăşi o nesfârşită comedie, în care oamenii, deghizaţi într-o mie de feluri osebite, se urcă pe scenă şi îşi joacă rolurile până ce regizorul îi scoate de pe rampă? Dar mai întâi acesta îl pune pe unul şi acelaşi să joace în mai multe straie, când în mândra purpură a regelui, când în zdrenţele scârbavnice ale nemernicului sclav. La drept vorbind, lumea asta nu-i decât o umbră trecătoare, însă comedia vieţii de zi cu zi se joacă după cum v-am arătat.

Dacă i-ar spune unuia care îşi plânge tatăl răposat: „Bucură-te pentru tatăl tău care s-a trezit la adevărata viaţă, căci viaţa acestei lumi nu este decât un fel de moarte” (…) toţi s-ar uita la el ca la un nebun de legat. Pentru că nu e nimic mai nesocotit decât o cuminţenie dăunătoare, precum nu e nimic mai prostesc decât o înţelepciune nelalocul ei. Şi nu este cuminţenie mai dăunătoare decât aceea care nu ştie să ţină seama de timp şi de împrejurări şi ar vrea să nu mai fie comedia comedie. Beţi ori plecaţi, le spuneau grecii comesenilor. Şi aveau dreptate. Adevărata cuminţenie înseamnă, de vreme ce suntem oameni, să nu vrem să fim mai înţelepţi decât ne este firea. Trebuie ori să îngădui prostiile mulţimii, ori să te laşi în voia şuvoiului neroziei, dimpreună cu ea. Veţi zice iar că asemenea purtare e curată neghiobie. Nu tăgăduiesc, dar recunoaşteţi măcar că numai asta înseamnă să joci de-adevăratelea comedia vieţii.

vreau să dovedesc acum că niciun muritor n-ar fi în stare să ajungă la acel sacru şi minunat Templu al Înţelepciunii, zis şi tărâmul de nepătruns al fericirii, de nu l-ar lua de mână prostia.

Mai întâi se ştie că toate patimile nemăsurate sunt lucrarea prostiei. Osebirea între un prost şi un înţelept este că primul ascultă de patimi, iar al doilea de înţelepciune. Stoicii îl sfătuiau pe omul înţelept să se ferească de patimă ca de boală.

Seneca, prea faimosul stoic, spune în deşert că înţeleptul nu trebuie în niciun fel să se lase pradă patimii. Un asemenea om n-ar mai fi om, ci un soi de zeu, o făptură închipuită care n-a fost şi nici nu va fi vreodată. Sau, ca s-o zic pe şleau, ar fi un idol prostesc, lipsit de orice sentiment omenesc şi la fel de nesimţitor ca marmura cea mai tare. Să se bucure stoicii cât poftesc de înţeleptul lor închipuit, să-l iubească în voie, căci n-au a se teme că alţii li-l vor jindui, dar să se ducă împreună cu el în republica lui Platon

Cum să nu te îngrozească un asemenea monstru fioros, cum să nu fugi de o asemenea făptură, de ar fi ea vreodată cu putinţă? Surd la chemarea firii, dragostea, mila, binefacerea nu şi-ar găsi loc în inima lui de cremene. Nimic nu-i scapă, nimic nu îl înşeală. Ochii linxului nu sunt mai ageri ca ai lui; întoarce lucrul pe toate feţele şi îl cumpăneşte cât poate mai bine. Lipsit de îngăduinţă pentru semenii săi, el nu este mulţumit decât de sine

Cine nu l-ar da cu dragă inimă pe unul din acei nerozi de ispravă de care e plină lumea şi care, prin nerozia lor, sunt nimeriţi să poruncească şi să se supună unor proşti. Iubitori cu nevestele, îndrăgiţi de prieteni, veseli la ospeţe şi tovarăşi plăcuţi, asemenea tonţi se vâră cu mare mulţumire în toate trebile omeneşti.

Şi cine sunt cei pe care dispreţul faţă de viaţă i-a făcut să şi-o ia cu mâna lor? Nu sunt oare mai ales oameni care au mers pe calea înţelepciunii?

Dar eu ştiu să alin toate nenorocirile acestea într-o mie de chipuri osebite: când le dăruiesc oamenilor neştiinţa şi zăpăceala, când le trimit dulcea speranţă a unei soarte mai bune, ori presar sub paşii lor pieritorii trandafiri ai plăcerilor. Câştigaţi de binefacerile mele, ei părăsesc lumea cu inima îndoită, chiar şi când Parcele nu mai au ce fir să toarcă

Parcă-i aud deja pe filosofi împotrivindu-se: „Dar nefericirea înseamnă să fii prost, să trăieşti în greşeală şi neştiinţă”. Însă, prieteni, acesta este omul.

Totuşi, dintre toate aceste ştiinţe, mai de folos sunt cele care se pun în slujba vieţii obişnuite, adică a prostiei.

omul este cel mai nefericit dintre toate animalele, căci este singurul care nu se împacă cu propria-i soartă şi încearcă să iasă din hotarele pe care i le-a pus natura.

Într-adevăr, cu cât păşesc oamenii mai apăsat pe calea înţelepciunii, cu atât îşi îndepărtează fericirea. Mai proşti decât proştii, ei uită atunci că sunt nişte bieţi oameni şi se cred zei.

se află oare pe pământ muritori mai fericiţi decât cei alintaţi îndeobşte cu numele de proşti, smintiţi, neghiobi şi dobitoci? (…) Mai întâi că nu le e teamă de moarte, ceea ce nu-i puţin lucru. Nu cunosc mustrările unei conştiinţe încărcate (…) Într-un cuvânt, pe ei nu îi frământă grijile ce pasc necontenit viaţa oamenilor. Nu sălăşluiesc în ei ruşinea, frica, râvna, gelozia ori iubirea.

În ochii lor, proştii au mai mare căutare decât filosofii întunecaţi şi fără haz, pe care nu îi ţin de obicei în preajma lor decât din vanitate. Şi nu mă miră deloc alegerea lor, nici nu-mi pare greu de priceput. Înţelepţii nu găsesc altceva de spus principilor decât lucruri dureroase şi neplăcute, ba, mândri de ştiinţa lor, cutează uneori să le rănească gingaşele urechi cu adevăruri aspre şi muşcătoare. Dimpotrivă neghiobii îi desfată pe regi în fel şi chip, înveselindu-i, stârnindu-le râsul şi făcându-le toate voile.

capetelor încoronate nu le place să-l afle şi tocmai din această pricină fug de tovărăşia înţelepţilor, de frică să nu se găsească vreunul să îndrăznească a le spune adevărul în loc să le cânte în strună. N-am să mă împotrivesc: regilor nu le place adevărul. Cu atât mai mare deci mirarea că le place să asculte din gura iubiţilor mei proşti nu doar adevăruri, ci chiar ocările cele mai limpezi şi că un cuvânt pentru care ar trimite la ştreang un filosof îi distrează în gura unui nerod. Atunci când nu jigneşte, adevărul are îl el ceva nevinovat care bucură inima oricui, şi zeii le-au dat darul de a rosti adevărul, fără să supere, numai proştilor

daţi-mi acum cel mai înţelept om pe care vi-l puteţi închipui şi să-l punem alături de unul dintre nerozii mei. El îşi petrece copilăria şi tinereţea căznindu-se să înveţe o mie de ştiinţe felurite, nesomnul, munca şi frământările îi mănâncă anii cei mai frumoşi, iar viaţa i se trece fără cea mai mică bucurie. Veşnic sărac, jalnic, mohorât şi prost dispus, nesuferit lui însuşi şi urât celorlalţi; pământiu şi sfrijit, el este doborât de bătrâneţe şi beteşuguri de tot soiul tocmai când truda sa începe să rodească şi moare la o vârstă când ceilalţi oameni încep să trăiască. Deşi, la drept vorbind, ce însemnătate are ceasul morţii pentru unul care n-a trăit niciodată? Cam ăsta ar fi magnificul portret al acestui prealăudat înţelept.

Există aşadar două feluri de nebunie. Pe una dintre ele, făptură înfricoşată a infernului, o răspândesc pe pământ cruntele Furii de câte ori îşi aruncă îngrozitorii şerpi asupra inimilor muritorilor pentru a semăna în ele pornirile războinice, setea neostoită de aur, dragostea ruşinoasă şi nelegiuită, paricidul, incestul şi alte ticăloşii de soiul ăsta, chinuind apoi sufletele vinovaţilor şi supunându-le la caznele remuşcării. Dar mai este şi o a doua, pe de-a întregul diferită de prima, hărăzită să îi fericească pe toţi muritorii şi izvodită de mine. Aceasta este un fel de dulce amăgire care ia în stăpânire sufletul, îl face să-şi uite orice necaz, tulburare sau amărăciune şi îl înfundă în şuvoiul plăcerilor.

Cu cât au mai puţin talent, cu atât sunt mai plini de ei, mai lăudăroşi şi mai înfumuraţi.

Această binecuvântată Iubire de sine merge mână în mână cu sora ei Linguşirea, (…) ea le dă tuturor pământenilor buna părere despre ei înşişi pe care se întemeiază fericirea.

Spuneţi mai repede că rău este să nu te înşeli. Mare nerozie este să crezi că fericirea stă în lucrurile înseşi. Numai părerea pe care ne-o facem despre ele ne poate da mulţumirea. Pe lume totul este aşa de nedesluşit şi de schimbător că nu se poate şti sigur nimic,

Câtă caznă şi trudă nu cer chiar şi cunoştinţele cele mai neînsemnate, cum ar fi regulile gramaticii, pe când amăgirea vine de la sine, fără nicio osteneală şi ne fericeşte tot atât, de nu mai mult decât cunoştinţa reală a lucrurilor.

Spuneţi-mi, vă rog, dacă nerozii din peştera lui Platon, care nu văd decât umbrele şi aparenţele lucrurilor, împăcaţi cu soarta şi mulţumiţi de ei înşişi, sunt mai puţin fericiţi ca înţeleptul ce iese din peşteră şi vede lucrurile aşa cum sunt!

Nu este nicio deosebire între înţelepţi şi neghiobi, ori de se află vreuna este numai spre paguba celor dintâi, fiindcă pe nerozi fericirea întemeiată pe amăgire îi costă mult mai puţin, apoi fiindcă o împart cu mult mai mulţi oameni.

Cea mai de seamă dintre laudele ce i se aduc lui Bacchus este fără îndoială aceea că alungă grijile, frământările şi necazurile. Dar beţivanul se trezeşte şi ele îl năpădesc iarăşi. Nu este oare mult mai deplină fericirea pe care o aduc eu muritorilor? Eu îi cufund într-un soi de beţie fără sfârşit, sufletele lor înoată necontenit într-o mare de plăceri şi nu le cer nimic în schimb. Eu îi întrec în mărinimie pe ceilalţi zei, care nu îşi împart darurile decât câtorva pământeni, şi nu sufăr să văd un om lipsit de binefacerile mele.

Cu ce m-ar bucura un dram de tămâie, o turtă, un ţap ori un godac pe mine căreia omenirea întreagă, cu teologii în cap, îmi aduce o cinstire fără seamăn?

Nu-i oare templul meu întreagă această lume ce mă ţine la mare preţ? Dacă s-ar găsi pe pământ vreun locşor în care să nu îmi am credincioşii mei, fără doar şi poate că ţinutul acela este pustiu.

Toţi muritorii, vor, nu vor sunt statui şi icoane vii în care m-au zugrăvit pe mine. N-am deci pentru ce să pizmuiesc alte zeităţi

Pentru totdeauna prinşi în lanţurile înrobitoarei lui slujbe, ei şi-o închipuie vrednică de împăraţi şi n-ar schimba-o nici pe tronul lui Phalaris ori al tiranului Denis. Însă cel mai tare îi fericeşte amăgirea erudiţiei lor.

Sănătate, bunăstare, tihnă se duc pe apa sâmbetei. Deoarece se lipsesc de toate plăcerile vieţii, ajung urduroşi, traşi la faţă, sfrijiţi, ba adesea şi orbesc. Sărăcia îi împovărează, invidia îi macină, bătrâneţea le este timpurie şi, copleşiţi de toate relele de soiul ăsta, mor înainte să le vină sorocul. Şi toate acestea le înfruntă scriitorii înţelepţi doar de dragul laudelor a încă trei ori patru prăpădiţi asemenea lor. Dimpotrivă, fericit autorul ce intră sub aripa mea ocrotitoare! El nu cunoaşte munca pe brânci şi chinul, scrie tot ce-i trece prin cap, pune pe hârtie tot ce visează noaptea cu mintea-i înfierbântată. Nu şterge şi nu îndreaptă nimic, încredinţat că va avea mai mulţi admiratori de va scrie gogomănii mai mari, pe gustul gloatei neghioabe şi neştiutoare. Ce-i pasă dacă rarii învăţaţi şi oamenii cu judecată îl citesc şi îl dispreţuiesc? Fluierăturile a două sau trei persoane cu capul pe umeri nu vor fi oare înăbuşite de aplauzele tunătoare ce răsună din toate părţile?

Dar nu-i nimic mai hazliu decât să vezi cum se laudă unii pe alţii în scrisori, poezii şi panegirice: proştii îi proslăvesc pe proşti, neştiutorii îi admiră pe cei asemenea lor.

Sunt cei numiţi îndeobşte călugări sau monahi, deşi niciuna dintre cele două denumiri nu li se potriveşte, căci nu ştiu de este cineva mai puţin credincios decât majoritatea acestor făţarnici

Totuşi lor li se pare că nu au seamăn, încredinţaţi fiind că evlavia cea mai mare e totuna cu neştiinţa oarbă. Virtutea lor stă în aceea că nu cunosc slovă şi nu se îndoiesc că, atunci când rag în biserică psalmi pe care nu-i înţeleg, Dumnezeu, îngerii şi toţi sfinţii raiului îi ascultă şi se bucură.

Aşa arată urmaşii apostolilor, care se străduiesc să le calce acestora pe urme prin murdărie, neştiinţă, mojicie şi obrăznicie.

Cu câtă grijă nu caută fiecare ordin călugăresc să se osebească de celelalte? Grija lor de căpătâi nu este să îi semene lui Hristos, ci să nu semene între ei.

Dar Iisus va curma şirul lăudăroşeniilor şi le va spune: „De unde s-au mai ivit şi aceşti noi iudei? Nu ştiu să fi dat altă lege oamenilor decât cea pe care le-am mărturisit-o. Şi singura de care nu aud nimic. Le-am spus lămurit şi fără parabole că numai iubirea creştinească le va deschide porţile împărăţiei tatălui meu, şi nu glugile, rugăciunile şi posturile fără sfârşit. Nu-i cunosc pe cei ce îşi ştiu aşa de bine meritul şi vor să pară mai sfinţi ca mine. Să-şi caute alt rai decât al meu, la cei a căror deşartă lege au urmat-o!”

Am auzit cu urechile mele un asemenea nerod de frunte, voiam adică să spun un învăţat de seamă. Avea de gând să le explice taina Sfintei Treimi unor oameni tot unul şi unul. Şi a făcut-o într-un chip nemaiîntâlnit, vrând să-şi arate nemăsurata erudiţie şi să îi lase cu gura căscată pe teologi.

Evlavioşi pe dinafară, ei sunt pe dinăuntru ticăloşi fără pereche.

Să-i vârâm acum pe scenă pe regi şi prinţi, care aproape toţi mi se închină ca sfintelor moaşte.

Obârşia, plăcerile, libertatea, linguşirea, luxul şi alte o mie de lucruri mărunte îi întoarnă îndeobşte pe prinţi din calea virtuţii.

Ce să mai spun despre curteni, care mai toţi sunt cei mai josnici, mai ticăloşi, mai slugarnici şi mai netoţi dintre sclavi, dar vor să treacă drept fiinţe cum nici că se poate mai minunate? (…) Chiar şi mie mi se întâmplă câteodată, când sunt la curte, să mă satur de deşertăciunea şi înfumurarea oamenilor ăstora.

Dar capetele încoronate nu sunt singurele care duc un asemenea trai: popii, cardinalii şi episcopii se străduiesc de mult timp să le calce pe urme şi până la urmă le-au luat-o înainte.

Dar nici prin cap nu le trece că duşmanii cei mai înverşunaţi ai bisericii sunt papii ticăloşi care fac prin tăcerea lor să fie uitat numele Domnului, scot iertarea păcatelor la vânzare, îi strică învăţătura prin tălmăciri silnice şi o duc de râpă prin pilda molipsitoare a dezmăţului lor.

Preoţilor de rând li s-ar părea o fărădelege să se îndepărteze şi cu un pas de urmele mai marilor lor, aşa că nu întârzie să-i imite. De-aţi vedea cu câtă neînfricare şi neîndurare luptă să-şi apere dreptul la dijmă, cum pun mâna pe săbii, lănci, măciuci, pietre şi alte felurite arme împotriva celor ce cutează să li-l tăgăduiască!

Cu îndatoririle bisericeşti este aproape acelaşi lucru ca şi cu trebile statului: regele se bizuie pe miniştri, miniştrii pe slujbaşii lor. Din modestie, preoţii lasă evlavia pe seama norodului. Norodul la rândul său se culcă pe o ureche şi o aruncă pe umerii celor câtorva cărora le zice slujitorii bisericii, ca şi cum n-ar avea nimic de-a face cu biserica şi n-ar fi legat de ea prin taina botezului. Preoţii aşa-numiţi „lumeşti”, ca şi cum slava lor ar fi că aparţin gloatei, şi nu lui Iisus Hristos, trec mingea preoţilor călugări, aceştia călugărilor, călugării nereformaţi celor reformaţi şi toţi împreună călugărilor cerşetori,

Tot aşa şi papii, harnici la bogatul seceriş al dărilor, lasă episcopilor toată truda mai apostolească, episcopii o aşează în cârca preoţilor, preoţii o trec vicarilor, iar vicarii fraţilor cerşetori, care la rândul lor cedează locul de păstori ai mioarelor celor ce ştiu aşa de bine să le tundă.

Ar părea că fac mai degrabă satira altora decât propriul meu elogiu şi v-aţi putea închipui că lăudându-i pe stăpânitorii răi i-am înfierat pe cei buni. Nu îmi stă însă în gând aşa ceva. Tot ce-am spus despre ei a fost doar ca să arăt limpede că niciun muritor nu poate trăi tihnit pe pământ dacă nu mi-a pătruns tainele şi dacă nu-l copleşesc cu hatârurile mele.

Înţelepciunea îi face sfioşi pe oameni. De aceea vedeţi că înţelepţii ăştia se războiesc neîncetat cu sărăcia, foamea şi mizeria, fiind neluaţi în seamă, dispreţuiţi şi priviţi chiorâş de toată lumea, pe când proştii se scaldă în bani, cârmuiesc împărăţiile, într-un cuvânt au parte de un noroc înfloritor.

În sfârşit, cine pofteşte la o viaţă de plăceri şi bucurie începe prin a pune un zid între el şi înţelepciune, iar un înţelept ar fi ultimul om de pe lume ce ar fi primit la un chef.

Şi mă întorn la Eclesiast. Când acesta strigă: O, deşertăciune a deşertăciunilor. Totul este deşertăciune, credeţi că a înţeles altceva decât ce am spus şi noi, anume că viaţa întreagă nu-i decât o amăgire a Prostiei?

Cine agoniseşte ştiinţă, agoniseşte durere şi cine ştie multe, are şi multă supărare! (Solomon)

Inima înţelepţilor este în casa de jale, iar inima celor fără minte este în casa veseliei.

Iisus Hristos şi-a chemat apostolii, voind să-i lecuiască de încrederea pe care o aveau în ajutorul semenilor, şi i-a întrebat de le-a lipsit vreodată ceva, cu toate că nu le dăduse când plecaseră în lume nici încălţări să-i apere de spini şi pietre, nici merinde, nici măcar o traistă din care să mănânce pe drum. Apostolii răspunseră că au avut mereu tot ce le-a făcut trebuinţă, iar Hristos le-a grăit aşa: Acum, cine are o traistă mare ori mică să o lase aici, iar cel ce n-are sabie să-şi cumpere, chiar de ar fi să-şi vândă cămaşa de pe el. Or, cum învăţătura lui Hristos se întemeiază pe blândeţe, îngăduinţă şi dispreţul vieţii pământeşti, nu este limpede pentru orişicine ce-a vrut să zică Mântuitorul cu această pildă? Ţelul său era să le arate că ei trebuie să fie aşa de nepăsători faţă de cele trecătoare încât să nu aibă nici măcar cămaşă, darãmite încălţări şi arginţi, ca să se dea pe de-a întregul propovăduirii Evangheliei. Îi povăţuieşte să-şi cumpere numai o sabie, dar nu o sabie ca acelea ale tâlharilor şi ucigaşilor de tată, ci sabia duhului care pătrunde până în ungherele cele mai întunecoase ale sufletului, taie din rădăcină toate patimile şi lasă evlavia singură stăpână. (…) Dar staţi să vedeţi cum le potriveşte iscusitul nostru teolog. Sabia ar fi dreptul lor de a se apăra împotriva prigoanei. iar traista ar însemna merinde îndeajuns. După el, Hristos s-a răzgândit şi, temându-se ca solii săi să nu plece la drum fără să aibă tot ce le trebuie, şi-a schimbat hotărârea. Sau a uitat ce le cuvântase

Scapă însă din vedere că această sabie, pe care apostolii o plătesc aşa de scump, a fost înfierată de Iisus Hristos, care şi-a învinovăţit ucenicii de a o fi tras şi le-a poruncit s-o pună la loc în teacă.

Tot aşa Hristos dispreţuieşte şi urăşte filosofii, care nu se încred decât în aşa-zisa lor înţelepciune.

Nu dovedesc atâtea mărturii strânse laolaltă că toţi oamenii sunt proşti, chiar şi cei mai sfinţi dintre ei? Însuşi Hristos, care nu e altceva decât înţelepciunea Tatălui, a împrumutat cumva prostia lumii pentru a-i mântui de ea pe oameni, odată ce s-a făcut om. Mântuitorul a luat asupră-i povara prostiei, ca şi pe a păcatului, pentru a lecui pe muritori de ele şi a le stârpi.

Pentru acelaşi temei Ziditorul nu lea dat voie lui Adam şi Evei să guste fructele din pomul cunoaşterii, ştiind prea bine că nefastă cunoaştere le va otrăvi zilele: Sfântul Pavel era şi el încredinţat de asta, aşa că a înfierat ştiinţa ca născătoare de semeţie şi de primejdii.

aflaţi într-un cuvânt că religia creştină pare a se potrivi ca o mănuşă unui anumit soi de prostie şi a se pune de-a curmezişul înţelepciunii.

Nu v-a sărit în ochi că femeile, copiii şi tâmpii se desfată mai tare decât alţii cu slujbele şi, ascultând doar îndemnurile firii, se apropie cât pot de altar? Iar întemeietorii creştinismului cine au fost? Oameni săraci cu duhul, vrăjmaşi ai slovei şi ai ştiinţelor. În sfârşit, nu se află pe lume nerozi mai mari decât cei în inima cărora arde flacăra iubirii de aproape. Aceştia îşi risipesc avutul, îndură senini ocările, se lasă traşi pe sfoară, îşi îndrăgesc deopotrivă prietenii şi vrăjmaşii, încearcă plăcere în suferinţă, se hrănesc cu posturi, lacrimi, veghi şi defăimări, dispreţuiesc viaţa şi nu-şi doresc decât moartea. Pe scurt, se îndepărtează într-atât de purtările obişnuite că-ţi vine că crezi că sufletul lor trăieşte despărţit de trup. Nu se cheamă taman asta a fi prost?

însăşi mântuirea creştinilor, pe care încearcă să o câştige cu trudă şi nefericire, nu este decât un fel de sminteală şi prostie.

Mai întâi, un principiu pe care creştinii îl împart cu platonicienii glăsuieşte că, în viaţa asta, sufletul se afundă în smârcul material şi nu se poate izbăvi din legăturile trupului, această înlănţuire de materie împiedicându-l să vadă adevărul şi să se bucure de el. În chip asemănător numeşte Platon că filosofia, e meditaţia morţii, fiindcă amândouă înalţă sufletul deasupra celor vizibile şi corporale. Un om trece drept cuminte atâta vreme cât sufletul se slujeşte de trup după tipic, dar când sufletul său îşi sfarmă cătuşele şi vrea să scape din temniţă, insul este poreclit zălud.

în vestitul mit al lui Platon. Filosoful îşi închipuia o peşteră din care cei întemniţaţi nu zăreau decât umbre şi închipuiri ale lucrurilor. Unul dintre ei scapă, vede lucrurile sub adevăratul lor chip şi se întoarce la tovarăşii săi ca să-i căineze: „Cât sunteţi de năpăstuiţi – le spune el – tot ce vi se arată sunt umbre deşarte, şi rău vă înşelaţi crezând că nu se găseşte pe lume nimic altceva. Afară există lucruri aievea şi eu le-am privit”. Şi nu sfârşeşte bine înţeleptul să compătimească greşeala şi prostia aşa zişilor nefericiţi, că ei se uită lung la el, îl iau peste picior şi îl izgonesc din rândul lor.

Evlavioşii s-ar da şi peste cap ca să se înalţe deasupra materiei, aşa că ajung să nu mai răspundă ori să nu mai priceapă chemările simţurilor.

La gloată este însă invers: le pasă de lucrurile materiale, dar de cele sfinte prea puţin. Printre patimi se află unele care ţin numai de trup, ca dragostea, foamea, setea, somnul, trufia, pizma.

Creştinii trebuie să imite moartea Mântuitorului, biruindu-şi, răpunându-şi şi înmormântându-şi patimile ca să se trezească la o nouă viaţă să se facă una cu El şi cu toţi ceilalţi, într-un singur trup care să asculte poruncile lui. Aşa este viaţa, aşa este meditaţia cucernicilor. Poporul însă este de altă părere şi este încredinţat că esenţa slujbei este să stai aproape de altar

Într-adevăr, cel ce iubeşte înflăcărat nu mai trăieşte pentru el, ci pentru fiinţa pe care o iubeşte. Şi cu cât îşi iese din sine ca să se apropie de aceasta, cu atât este mai vesel şi mai fericit. Şi nu este oare ţicnit omul al cărui spirit a luat-o razna înălţându-se deasupra materiei? Altfel care ar mai fi înţelesul acelor expresii din popor: „Şi-a ieşit din fire”, „Vino-ţi în fire” sau „Şi-a venit în fire”. În sfârşit, cu cât e mai desăvârşită iubirea, cu atât este mai întinsă nebunia şi fericirea mai deplină. Vedeţi aşadar ce este acea fericire cerească după care suspină evlavioşii de-ţi frâng inima?

drepţii, a căror viaţă este doar o închipuire şi o chibzuinţă nesfârşită asupra acestei vieţi cereşti, simt parcă de pe pământ gustul răsplăţii. Desigur, nu este decât o picătură în izvorul nesecat al fericirii veşnice, dar îndeajuns pentru a lăsa de departe în urmă toate plăcerile cărnii şi desfătările omeneşti luate la un loc, într-atât sunt bunurile nevăzute mai presus de cele văzute.

amintiţi-vă, rogu-vă, că aceea ce v-a împuiat capul a fost Prostia, o femeie aşadar. Dar mai ţineţi minte încă un proverb grec: „Prostului i se întâmplă să spună lucruri înţelepte”. Doar de nu credeţi cumva că femeile ar trebui scoase de la socoteală.”

 

Anunțuri

2 păreri la “Elogiul nebuniei sau discurs spre lauda prostiei de Erasmus din Rotterdam”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s