Siddhartha de Hermann Hesse

img_0208

Rezumat

Siddhartha este fiul unui brahman, iubit şi respectat de toţi. Nemulţumit de nivelul spiritual la care a ajuns în casa pãrinteascã, el se hotãrãşte împotriva dorinţei tatãlui sãu sã îi urmeze pe doi asceţi cerşetori şi sã devinã ca şi aceştia un samana. Bunul sãu prieten Govinda, care îl privea pe Siddhartha din copilãrie ca pe un sfânt în devenire, îl urmeazã în pribegie. Siddhartha şi Govinda petrec trei ani rãtãcind cu samanii, timp în care învaţã, printr-un şir de renunţãri foarte dure, sã ucidã în sine tot ce e omenesc pentru a se concentra exclusiv asupra spiritului.

La un moment dat aud de existenţa unui mare maestru spiritual numit Gotama pe care toţi îl privesc ca pe Buddha şi se hotãrãsc sã îl cunoascã şi ei. Dupã o searã în care ambii tineri ascultã cu multã atenţie învãţãtura lui Gotama, Govinda se hotãrãşte sã intre ucenic la Gotama, iar Siddhartha pleacã singur mai departe, nu înainte de a avea o discuţie între patru ochi cu iluminatul Gotama. Siddhartha îi spune cã nu mai are încredere în învãţãtura nimãnui şi, deşi îi este limpede cã maestrul a ajuns la Nirvana, el, Siddhartha, e convins cã e imposibil pentru oricine altcineva sã gãseascã calea înspre iluminare doar prin doctrinã, cãci, oricât s-ar nevoi, o parte esenţialã a trãirii şi experimentãrii pe propria persoanã a acelei stãri supreme îi rãmâne inaccesibilã. Gotama îi apreciazã inteligenţa, dar îl şi avertizeazã cã e periculos sã fii prea deştept.

Plecat din anturajul marelui maestru, pe Siddhartha îl apucã o sete cumplitã de viaţã şi se îndreaptã spre cel mai apropiat oraş. Pe drum petrece câteva zile în coliba unui luntraş care îl trece apoi şi fluviul gratis, mulţumindu-se cu prietenia lui Siddhartha de vreme ce acesta, încã un samana, nu avea niciun fel de proprietate. La intrarea în oraş, într-un crâng vede o femeie foarte frumoasã cu gura de culoarea unei smochine proaspãt muşcate şi îşi pune în minte sã o cucereascã. Frumoasa curtezanã Kamala pare atrasã de tânãrul samana prãfuit şi cu barbã, dar îi explicã acestuia cã va avea nevoie de haine şi de încãlţãri scumpe şi de mulţi bani pentru cadouri dacã vrea sã îi intre în graţii. E amuzatã de siguranţã tânãrului ascet cerşetor care declara simplu cã nu ştie decât sã gândeascã, sã aştepte şi sã posteascã şi, prin urmare, cu asemenea abilitãţi, obţinerea acareturilor la care râvnea apreciata curtezanã va fi floare la ureche. Kamala îl recomandã pentru a intra în serviciul neguţãtorului bogat Kamaswami cãruia Siddhartha îi devine curând partener în afaceri.  Pãstrându-şi o detaşare rece de ceea ce el numeşte sansara, viaţa plinã de zbucium inutil a oamenilor-copii, Siddhartha acumuleazã o avere impresionantã şi o cucereşte şi pe Kamala care însã îi spune adesea cã el nu iubeşte pe nimeni. Trec anii şi din strângerea de avere vãzutã ca un joc, Siddhartha ajunge sã se supere cu adevãrat când pierde la jocul de zaruri şi se cufundã tot mai adânc în viaţa lipsitã de vreun sens superior a oamenilor-copii pe care o dispreţuia atât de mult înainte. Dar undeva în adâncul lui mai dãinuia încã simţirea înaltã din perioada lui formativã de brahman şi de samana. Într-un dialog cu Kamala, el îi spune cã ea i se aseamãnã prin aceea cã nu e ca majoritatea oamenilor: << „Eşti doar Kamala şi nimic altceva, iar în tine, înlăuntrul tău e o linişte, e un refugiu în care te poţi retrage oricând cu simţământul permanent de a fi acasă, sentiment pe care îl am şi eu. Puţini oameni au aşa ceva, chiar dacă, în fond, oricine ar putea să-l aibă.”

„Nu toţi oamenii sunt inteligenţi”, spuse Kamala.

„Nu, spuse Siddhartha, nu aceasta e cauza. Kamaswami e la fel de inteligent ca şi mine, şi totuşi nu-şi află refugiul în el însuşi. Şi-l găsesc în schimb alţi oameni care, dacă e să-i judecăm după mintea lor, sunt ca nişte copii mici. Cei mai mulţi oameni, Kamala, sunt precum frunzele care se scutură, plutind şi rostogolindu-se în aer, clătinându-se şi legănându-se până ajung la pământ. Alţii însă, puţini la număr, sunt ca stelele cu traiectorie fixă, neatinse de vânt, ei poartă într-înşii propria lor lege şi propria lor traiectorie. Din atâţia învăţaţi şi samani din câţi am cunoscut, şi au fost mulţi, numai unul se trăgea din această spiţă, era un om desăvârşit pe care n-am să-l pot uita niciodată. E vorba de Gotama, Sublimul, cel care îşi propovăduieşte învăţătura. Mii de discipoli îi ascultă zi de zi învăţătura, îi urmează oră de oră preceptele, dar toţi laolaltă nu sunt decât nişte frunze care se scutură, n-au în ei înşişi nicio învăţătură şi nicio lege.”>> (s.n.)

Îngreţoşat de viaţã cretinizantã pe care o ducea şi trezit la realitatea de un vis, Siddhartha îşi pãrãseşte pur şi simplu fãrã vreo avertizare traiul pe care-l ducea şi averea şi începe iar sã pribegeascã. În vis vãzuse cum pasãrea rarã pe care Kamala o ţinea într-o colivie murise şi el o aruncase în stradă, ceea ce îl speriase îngrozitor pentru cã avusese senzaţia cã, odată cu acea pasăre moartă, aruncase şi tot ceea ce avusese mai preţios şi mai bun în el şi se trezise brusc din somn.

Kamala nu e deloc surprinsã la aflarea veştii, deşi ştia cã în ultima noapte de amor înaintea plecãrii inopinante a lui Siddhartha ea rãmãsese însãrcinatã. Ea ştie cã Siddhartha nu se va întoarce şi îşi elibereazã pasãrea pe care o ţinea într-o colivie de aur.

Siddhartha ajunge în pãdurea de pe malul fluviului şi se  sprijinã de un trunchi de copac şi, extrem de scârbit de viaţa abrutizantã pe care o duce, incapabil sã mai gãseasca vreun sens în ceva, vrea sã se înece în fluviu. În ultima clipã însã aude cum fluviul rãsunã de incantaţia Om, cuvântul sacru care înseamnã „desãvârşire” şi îşi abandoneazã planul sinucigaş. Rãpus  de obosealã, Siddhartha adoarme. Se trezeşte vegheat de un cãlugãr, nimeni altul decât vechiul lui prieten Govinda, care însã nu îl recunoaşte, dar care îi spune cã trecea întâmplãtor pe acolo cu confraţii lui şi a rãmas din milã sã îl pãzeascã în somn de jivinele pãdurii. Siddhartha îi spune pe nume şi Govinda e surprins sã îşi regãseascã prietenul îmbrãcat şi ferchezuit ca un bogãtaş. Govinda îl întreabã cine e el, Siddhartha, acum şi acesta îi rãspunde cã e un pribeag, dupã care Govinda pleacã încã nelãmurit de starea actualã a lui Siddhartha.

Siddhartha se duce sã treacã fluviul cu bacul înapoi în sensul din care venise în urmã cu zece ani pentru a afla bogãţia materialã şi gustul tuturor plãcerilor lumeşti alãturi de Kamala. Îl întâlneşte din nou pe luntraş şi cum nici de aceastã datã nu are bani sã îi plãteascã traversarea, îl roagã sã îi accepte veşmintele scumpe drept platã. Brodarul Vasudeva îl recunoaşte şi acceptã rugãmintea lui Siddhartha de a înnopta din nou în coliba sa şi de a îi deveni ucenic înspre a învãţa de la el şi de la fluviu. Cei doi devin buni prieteni şi chiar li se duce faima de înţelepţi. Uneori veneau oameni sã se împãrtãseaşcã din înțelepciunea lor şi în loc de maeştri spirituali erau dezamãgiţi sã descopere cã au bãtut drumul pentru doi nãtângi bãtrâni. La un moment dat se dã vestea cã Gotama ar fi pe moarte şi grupuri mari de ucenici ai sãi vin sã treacã fluviul pentru a îi fi alãturi Desãvârşitului în ultimele momente. Şi Kamala care renunţase la viaţa de curtezanã şi devenise adepta lui Gotama se porneşte pe jos în acest pelerinaj împreunã cu fiul ei şi al lui Siddhartha în vârstã de unsprezece ani. Pe malul fluviului adoarme rãpusã de obosealã şi e muşcatã de un şarpe sub ochii bãiatului care ţipã atât de tare încât Vasudeva le vine în ajutor şi îi duce în coliba pe care o împãrţea cu Siddhartha. Acesta o recunoaşte pe Kamala chiar dacã frumuseţea îi pãlise cu vârsta şi înţelege pe loc cã baiatul e fiul lui şi cã mama lui va muri. Fiul rãmâne în grija lui Siddhartha şi, deşi acesta îl copleşeşte cu bunãtate şi blândeţe, tânãrul obişnuit cu o viaţã de lux nu numai cã nu se poate obişnui cu sãrãcia lucie din coliba luntraşilor, dar mai mereu comite fapte duşmãnoase împotriva celor care îl îngrijeau şi îl înconjurau cu multã dragoste. Într-o zi, bãiatul chiar fuge, nu înainte de a rupe cârma bacului pe care îl lasã pe malul celãlalt faţã de locul în care se aflau luntraşii. Siddhartha este foarte mâhnit de fuga bãiatului care îi aduce aminte de propria plecare din casa tatãlui sãu împotriva voinţei acestuia. Chiar dacã e conştient cã locul bãiatului nu era lângã el, Siddhartha tot se duce sã îl caute şi ajunge în grãdina Kamalei ceea ce îl face sã îşi aminteascã de episoade din viaţa lui trecutã. Acceptând în final realitatea cã fiul lui nu îşi dorea sã fie gãsit, în inima lui Siddhartha dragostea faţă de cel fugit se transformã într-o rană, dar realizeazã cã acea ranã trebuia să înflorească şi să răspândească lumină. Cum însã rana doar durea şi nu ajungea la stadiul la care sã răspândească lumină, Siddhartha se scufundã total în interiorul lui, lasându-se sã cadã în gol până la fund şi când nu mai putu suporta durerea cauzatã de ranã se umplu de sacrul Om. Vasudeva îl gãsi în starea aceasta de profundã de durere în faţa grãdinii Kamalei şi, fãrã a schimba o vorbã, îl readuse la coliba lor.

Dar durerea provocatã de fuga fiului îl face pe Siddhartha sã simtã nu doar cã îi înţelege pe oamenii-copii pe care odinioarã îi desconsidera pentru viaţa lor lipsitã de iluminãri şi condusã de instincte, dar şi cã el însuşi este asemenea lor. Împins de durerea pe care încã o resimţea profund, într-o zi Siddhartha se hotãrãşte sã se ducã la oraş în cãutarea fiului, dar în timp ce travereseazã cu luntrea pe malul celãlalt, aude fluviul râzând. Se întoarce la colibã şi simte nevoia sã i se confeseze lui Vasudeva, ceea ce îi ostoieşte durerea. Bãtrânul Vasudeva care abia mai putea vedea sau umbla îl îndeamnã pe Siddhartha sã asculte şi mai atent glasul fluviului, zicându-i cã acesta poate mult mai mult decât sã râdã. Redau episodul acesta de o semnificaţie centralã printr-un citat: „Siddhartha se strădui să asculte mai atent. Imaginea tatălui său, propria sa imagine, imaginea fiului său curgeau contopindu-se una cu alta, şi imaginea Kamalei apăru şi dispăru curgând şi ea, şi imaginea lui Govinda şi alte imagini apărură curgând şi contopindu-se una cu cealaltă, contopindu-se cu fluviul, alergând, ca un fluviu, cuprinse de dor, de dorinţă, de suferinţă, iar glasul fluviului răsuna plin de dor, plin de o durere arzătoare, plin de o dorinţă nepotolită. Fluviul se îndrepta spre ţelul său, Siddhartha vedea cum aleargă fluviul acesta care se compunea din el şi din ai lui şi din toţi oamenii pe care îi văzuse el vreodată, toate valurile şi apele alergau, în suferinţă, spre ţeluri, spre multe ţeluri, spre o cascadă, spre un lac, spre cataracte, spre mare, toate îşi atingeau ţelurile, apoi după fiecare ţel urma un altul, iar din apă se ridicau aburi, urcând până lacer, transformându-se în ploaie, prăvălindu-se din cer, transformându-se în izvor, făcându-se râu, făcându-se fluviu, îndreptându-se din nou spre ceva, curgând din nou. Dar glasul plin de dor se schimbase. Continua să răsune plin de durere, plin de căutare, dar alte voci i se adăugaseră, voci ale bucuriei şi suferinţei, voci bune şi rele, râzătoare şi triste, sute de voci, mii de voci. Siddhartha asculta atent. Era numai urechi, se cufundase deplin în ascultare, în el se făcuse un gol imens, sorbea totul şi avea sentimentul că, iată, învăţase să asculte până la capăt. Deseori ascultase el toate acestea, toate vocile fluviului, dar astăzi tonul era un altul. Nu mai era în stare să deosebească între ele mulţimea aceea de voci, pe cele vesele de cele tânguitoare, pe cele de copii de cele de bărbaţi, ele formau un tot, plânsul de dor şi râsul celui învăţat, ţipătul de mânie şi oftatul muribunzilor, totul făcea parte dintr-un acelaşi întreg, totul se întreţesea, se înnoda, întrepătrunzându-se ca o urzeală cu mii de fire. Şi toate acestea laolaltă, toate vocile, toate ţelurile, toate dorinţele, toate chinurile, toate plăcerile, tot răul şi binele, toate acestea laolaltă formau lumea. Toate laolaltă alcătuiau fluviul întâmplărilor omeneşti, alcătuiau muzica vieţii. Şi în clipa în care Siddhartha ascultă cu încordare fluviul acesta, cântecul acesta pe mii de voci, în clipa în care nu mai dădu ascultare nici suferinţei, nici râsului, în clipa în care nu-şi mai legă sufletul de nici o voce anume şi n-o mai pătrunse cu eul său, ascultându-le în schimb pe toate odată, auzind întregul, unitatea, în acel moment marele cântec al miilor de voci se alcătui dintr-un singur cuvânt care se chema Om: desăvârşirea. (…) Privind la prietenul său, zâmbetul îi căpăta o strălucire senină, iar pe chipul lui Siddhartha înflorea acum acelaşi zâmbet. Rana sa înflorise, suferinţa sa iradia, eul său se revărsase în Unitate. Din acele clipe Siddhartha încetă să mai lupte cu destinul, încetă să mai sufere. Pe chipul său înflori senină certitudinea celui învăţat, certitudine căreia nu i se mai opune nici o voinţă, care cunoaşte desăvârşirea, fiind în deplin acord cu fluviul a tot ceea ce se întâmplă pe lume, cu şuvoiul acestei vieţi împărtăşind durerea altora, împărtăşind bucuria altora, supusă întru totul curgerii şuvoiului, fiind ea însăşi o parte integrantă a unităţii.” (s.n.) Dupã ce a vãzut în ochii lui Siddhartha strãlucirea desãvârşirii, Vasudeva îşi ia rãmas bun de la el şi astfel pune punct rolului lui vremelnic de luntraş plecând în pãdure, petrecându-se în unitate, cum îi spune el lui Siddhartha la despãrţire.

Lui Siddhartha i se dusese faima de iluminat şi într-o zi Govinda, care deşi adoptase calea lui Gotama în urmã cu mulţi ani tot în nelinişte şi în cãutare trãia, vine sã îi cearã sfatul luntraşului în care nu îl recunoaşte pe vechiul sãu prieten. Siddhartha îi spune cã poate el cautã prea mult şi chiar din cauza căutării nu ajunge să găseascã nimic: „Când cineva caută, zise Siddhartha, se întâmplă foarte lesne ca ochiul său să nu mai vadă decât lucrul pe care îl caută, să nu mai fie în stare să găsească nimic şi să nu se mai poată lăsa pătruns de nimic, tocmai pentru că nu se mai gândeşte decât la ceea ce caută, pentru că are un ţel, pentru că e fascinat de ţelul acesta. A căuta înseamnă să ai un ţel. A găsi însă, înseamnă să fii liber, să rămâi deschis, să nu ai nici un ţel. Tu, preacinstitule, se pare că eşti într-adevăr un căutător căci, urmărindu-ţi ţelul, nu vezi unele lucruri care se află chiar sub nasul tău.” Siddhartha îşi dezvãluie identitatea în faţa lui Govinda şi îl invitã sã petreacã o noapte în coliba lui. Govinda insistã ca Siddhartha, pe faţa cãruia recunoşte desãvârşirea ce o mai vazuse doar la Gotama, sã îşi împartã învãţãtura cu el. Urmeazã un dialog plin de substanţã care meritã redat în original: << Siddhartha grăi: „Tu ştii, dragul meu, că eu încă de pe când eram tânăr, de pe vremea când trăiam amândoi printre penitenţi, în pădure, ajunsesem să nu mai am încredere nici în învăţături, nici în învăţător şi le întorsesem spatele. Şi aşa am rămas. Totuşi, de atunci încoace am avut mulţi învăţători. O curtezană frumoasă mi-a fost multă vreme învăţătoare, un negustor bogat mi-a fost şi el învăţător, la fel şi nişte jucători cu zarurile. Odată, învăţător mi-a fost un adept vagant al lui Buddha care a vegheat lângă mine în timp ce, în pelerinajul meu, adormisem în pădure. Şi de la el am avut ce învăţa, şi lui îi sunt recunoscător. Dar cel mai mult am avut de învăţat de la acest fluviu şi de la predecesorul meu, luntraşul Vasudeva. Era un om foarte simplu acest Vasudeva, nu era un gânditor, dar ştia ceea ce este necesar, tot atât de bine ca Gotama, era un om desăvârşit, un sfânt.

(…) dragă Govinda, iată unul dintre gândurile pe care le-am aflat: înţelepciunea nu poate fi împărtăşită. Înţelepciunea pe care un înţelept încearcă să o împărtăşească altora are întotdeauna un iz de nebunie. (…) Cunoştinţele pot fi împărtăşite altora, însă înţelepciunea nu. Ea poate fi descoperită, poate fi trăită, te poţi lăsa purtat de ea, poţi să săvârşeşti minuni cu ajutorul ei, dar nu poţi să o spui nici să o propovăduieşti. Iată ce am bănuit uneori încă din anii tinereţii şi acest lucru m-a făcut să mă despart de învăţători şi să plec mai departe.

(…) contrariul oricărui adevăr este la fel de adevărat! Şi anume: un adevăr poate fi exprimat şi îmbrăcat în cuvinte numai atunci când este unul îngust. Îngust este tot ceea ce poate fi gândit cu gândul sau exprimat în cuvinte, totul îngust, totul pe jumătate, totul ducând lipsă de întreg, de rotunjime, de unitate.Când preaevlaviosul Gotama vorbea în predicile sale despre lume, el era nevoit să o împartă în Sansara şi Nirvana, în amăgire şi adevăr, în suferinţă şi mântuire. Altfel nici nu se poate, nu există nici o altă cale pentru cel care vrea să propovăduiască o învăţătură. Pe când lumea, tot ceea ce există în jurul nostru şi în noi înşine nu este niciodată ceva îngust. Un om sau o faptă nu este niciodată în întregime Sansara sau în întregime Nirvana, omul nu este niciodată în întregime sfânt sau în întregime păcătos. Şi pentru că noi suntem supuşi amăgirii, ni se pare că timpul ar fi ceva real. Timpul nu este real, Govinda, de mii de ori mi-am dat seama de acest lucru. Şi dacă timpul nu e ceva real, înseamnă că şi distanţa ce pare a exista între lume şi veşnicie, între suferinţă şi beatitudine, între rău şi bine nu este decât o amăgire.

(…) Păcătosul acesta care sunt eu sau eşti tu este un păcătos care, odată şi odată, va fi din nou Brahma, va ajunge odată şi odată în Nirvana şi se va transforma într-un Buddha – şi acum fii atent: acest «odată şi odată» nu este decât o amăgire, nu este decât o pildă! Păcătosul nu se află pe calea lui Buddha, el nu este supus evoluţiei, cu toate că gândirea noastră nu ştie cum să-şi reprezinte lucrurile acestea în alt chip. Nu, ci acum, astăzi, în orice păcătos sălăşluieşte deja viitorul Buddha, tot viitorul său este deja prezent, iar tu trebuie să întrezăreşti cu evlavie în el, în tine, în fiecare dintre noi un virtual Buddha, ascuns, aflat în devenire. Lumea, prietene Govinda, nu este imperfectă, sau pornită pe drumul lent al desăvârşirii: nu, ea este desăvârşită în orice moment, orice păcat poartă în sine germenele iertării, toţi copilaşii poartă deja în ei pe bătrâni, toţi sugarii poartă în ei moartea, toţi muritorii poartă în ei viaţa veşnică. Nici un om nu are posibilitatea de a vedea cât a parcurs deja un alt om din drumul său, într-un hoţ şi într-un jucător de zaruri stă gata să iasă la iveală un Buddha, într-un brahman stă gata să se ivească un hoţ. Prin meditare profundă avem posibilitatea de a anula timpul, de a vedea toată viaţa trecută, prezentă şi viitoare în simultaneitatea ei, iar în acest caz toate sunt bune şi la locul lor, totul este desăvârşit, totul este Brahman. De aceea mie mi se pare că toate câte există pe lume sunt bune şi la locul lor, toate mi se par aşa, atât moartea cât şi viaţa, atât păcatul cât şi dumnezeirea, atât inteligenţa cât şi nebunia, toate trebuie să fie astfel, toate nu au nevoie decât de încuviinţarea mea, decât de bunăvoinţa mea, de acordul meu plin de dragoste, iar pentru mine e bine aşa, în felul acesta toate îmi sunt de folos şi nu-mi dăunează niciodată. Pe pielea mea şi în sufletul meu mi-a fost dat să aflu că am avut o mare nevoie de păcat, am avut o mare nevoie de plăceri, de alergătura după averi, de deşertăciune şi am avut nevoie de disperarea cea mai ruşinoasă pentru ca să renunţ la împotrivire, pentru a învăţa cum să iubesc lumea, cum să nu o mai compar cu nici un fel de lume dorită şi imaginată de mine,cu nici un fel de desăvârşire închipuită de mine, ci să o las aşa cum este ea şi să o iubesc şi să mă bucur că-i aparţin.

(…)

«Piatra asta nu este decât o piatră, n-are nicio valoare şi aparţine lumii Maja; cum însă prin ciclul metamorfozelor ea poate de asemenea să devină om şi spirit, îi recunosc şi ei însemnătatea.» Probabil că aşa aş fi gândit odinioară. Astăzi însă gândesc astfel: piatra aceasta este o piatră, ea este şi animal, este şi Dumnezeu, este şi Buddha, iar eu o admir şi o iubesc nu pentru că, odată şi odată, ar putea să devină fie una, fie alta, ci pentru că ea este de multă vreme şi întotdeauna totul – şi tocmai pentru faptul că este o piatră, că îmi pare acum, astăzi, ca o piatră, de aceea o iubesc, văd valoare şi sens în fiecare fibră şi scobitură a ei>> (s.n.).

Govinda nu poate accepta dispreţul lui Siddhartha faţã de cuvintele şi ideile pe care le considerã prea înguste pentru a exprima deplinãtatea lumii şi preţuirea acestuia din urmã pentru lucruri, aşa cã îl întreabã dacã nu cumva ceea ce el numeşte „lucruri” nu sunt decât o înşelătorie, o imagine, o aparenţă. Siddhartha îi rãspunde cã şi dacã lucrurile ar fi doar aparenţe, aceasta ar înseamna că nici el nu e altceva decât o simplã aparenţă şi, în consecinţã, l-ar face sã îi fie foarte dragi lucrurile pentru cã ar fi la fel ca el.  Iar mai presus de toate – şi spre surprinderea lui Govinda care o viaţã întreagã sub îndrumarea lui Gotama a exersat detaşarea de lume – Siddhartha plaseazã iubirea: „dragostea, o,Govinda, mi se pare a fi lucrul cel mai important dintre toate. A înţelege lumea, a o explica, a o dispreţui – aceasta este, poate, treaba marilor gânditori. Pe mine mă interesează însă doar putinţa mea de a iubi lumea, iar nu de a o dispreţui sau de a o urî, urându-mă şi pe mine însumi, putinţa de a o privi şi de a mă privi pe mine însumi şi pe toate fiinţele cu dragoste şi cu admiraţie, şi cu profund respect” (s.n.).

Cum lui Govinda la despãrţire îi vine foarte greu sã înţeleagã calea pe care Siddhartha a ajuns la desãvârşire, acesta din urmã îşi roagã prietenul sã îl sãrute pe frunte. Momentul în care Govinda se apropie de prietenul lui e unul cu totul special: „Nu mai văzu chipul prietenului său Siddhartha, în locul lui văzu alte chipuri, multe la număr, un şir lung, un fluviu de chipuri care curgeau, un fluviu de sute şi mii de chipuri, toate veneau şi plecau, părând totuşi că sunt prezente toate deodată, toate se schimbau în permanenţă şi se reînnoiau, toate fiind însă chipuri ale lui Siddhartha. Văzu chipul unui peşte, al unui crap cu gura căscată de durere, al unui peşte aflat pe moarte, cu ochii gata să se frângă – văzu chipul unui copil nou născut, roşu şi plin de riduri, schimonosit de plâns – văzu chipul unui ucigaş, îl văzu înfigându-şi cuţitul în trupul unui om – văzu, în aceeaşi secundă, cum ucigaşul acela cădea în genunchi încătuşat şi cum călăul îi tăia capul cu o lovitură de sabie –văzu trupuri goale de bărbaţi şi femei săvârşind încrâncenata ceremonie a unei iubiri sălbatice – văzu cadavre zăcând mute, reci, golite – văzu capete de animale, de mistreţi, de crocodili, de elefanţi, de tauri, de păsări – văzu zei, văzu pe Krişna, văzu pe Agni– văzu toate aceste înfăţişări şi chipuri aflate în legătură unele cu altele în mii de împrejurări, fiecare ajutându-l pe celălalt, iubindu-l, urându-l, distrugându-l, născându-l din nou, fiecare dorindu-şi moartea, fiecare recunoscându-şi, cu patimă şi durere, deşertăciunea, şi totuşi nici unul nu murea, ci se metamorfoza doar, născându-se din nou, căpătând mereu un alt chip, fără însă ca între chip şi celălalt să se interpună timpul – şi toate aceste înfăţişări şi chipuri adăstau, curgeau, se năşteau, se risipeau şi se contopeau, iar pe deasupra tuturor se întindea fără contenire un văl subţire, fără de fiinţă, care fiinţa totuşi, ca o sticlă subţire sau ca pojghiţă de gheaţă, ca o membrană transparentă, o coajă sau o formă sau ca o mască de apă, iar masca aceasta zâmbea, şi masca aceasta era chipul zâmbitor al lui Siddhartha pe care el, Govinda, în chiar acea clipă, îl atingea cu buzele. Şi astfel văzu Govinda că acest zâmbet al măştii, acest zâmbet al unităţii mai presus de torentul înfăţişărilor, acest zâmbet al simultaneităţii mai presus de miile de naşteri şi morţi, acest zâmbet al lui Siddhartha era întocmai, era acelaşi zâmbet calm, delicat, impenetrabil, poate încărcat de bunătate, poate ironic, înţelept, zâmbetul cu mii de faţete al lui Gotama, al lui Buddha, pe care el însuşi îl privise cu evlavie de sute de ori. Căci astfel, lucrul acesta îl ştia Govinda, numai desăvârşiţii pot zâmbi. Nemaiştiind dacă timpul există, dacă această viziune durase o secundă sau o sută de ani, nemaiştiind dacă există un Siddhartha, un Gotama, dacă există eu sau tu, atins parcă în străfundurile sale de o săgeată dumnezeiască ce îi provocase o dulce rană, vrăjit şi destrămat în străfundurile sale, Govinda continuă să mai stea un timp aplecat asupra chipului calm al lui Siddhartha pe care tocmai îl sărutase şi care tocmai fusese pânza pe care se proiectaseră toate înfăţişările, toate devenirile, toate existenţele. Chipul acela nu se schimbase după ce, sub stratul de la suprafaţă, adâncul miilor de înfăţişări se închisese iarăşi în sine, bătrânul avea un zâmbet calm, un zâmbet potolit şi molcom, plin poate de o mare bunătate, plin poate de o mare ironie, semănând întocmai cu zâmbetul aceluia care fusese Sublimul” [Gotama] (s.n.). Govinda se pleacã în faţa lui Siddhartha cu  sentimentul celei mai profunde iubiri şi al celei mai smerite admiraţii în inimă.

 

***

Mi se pare impropriu sã introduc pânã şi ideea unor comentarii personale pe marginea romanului atât de profund şi de tulburãtor al lui Hermann Hesse. Autorul reuşeşte sã exprime o serie de idei majore într-un mod foarte accesibil şi, ceea ce mi se pare şi mai important, izbuteşte sã compenseze cel puţin parţial incapacitatea structuralã a cuvintelor de a cuprinde şi de a exprima deplinãtatea existenţei prin fiorul trãirii artistice care ne dã posibilitatea sã întrezãrim, fie şi pentru o clipã, starea de desãvârşire spiritualã pe care o atinge protagonistul la finalul romanului.

În esenţã, ceea ce redau în continuare nu e mai mult decât o compilaţie de note de subsol care au menirea de a înlesni înţelegerea conţinutului noţional complex al romanului lui Hesse pentru cei care, ca şi mine, l-au abordat din postura de neiniţiaţi ai filosofiilor şi religiilor orientale. Autorul însuşi s-a supus unui proces istovitor de cufundare în modul de gândire şi de trãire oriental, cu preţul izolãrii sale de lume pentru a se putea împãrtãşi cu adevãrat din înţelepciunea spiritualitãţii orientale.

Hermann Hesse nu îşi denumeşte personajele la întâmplare, ci alege pentru acestea nume cu trimitere directã la episoade semnificative din hinduism şi budism.  Astfel:

  • Siddhartha (în limba sanscritã, siddha înseamnã „atins, realizat”, iar artha „ceea ce se cãuta”) e inspirat de Siddhartha Gautama, numele lui Buddha
  • Gotama este numele lui Buddha în pali, limba celor mai vechi canoane budiste
  • Vasudeva este, în mitologia indianã, numele tatãlui lui Krishna şi deci un avatar al lui Vishnu (considerat zeul suprem sau Dumnezeu în școlile Vaishnava). Interesant este cã legenda spune cã, pentru a îl salva pe Krishna de la moarte, tatãl sãu Vasudeva a fost nevoit sã fugã cu noul nãscut şi sã traverseze râul Yamuna (cel mai important afluent al fluviului Gange). Iatã deci legãtura cu rolul vremelnic de luntraş al bãtrânului Vasudeva, care în realitate – şi în pofida aparenţei blajine şi neîmpovãrate de un intelect sfredelitor – este un sfânt.
  • Govinda („Protectorul vacilor”) este un nume al lui Krishna, aşa cum apare, de pildã, în Bhagavad Gita („Cântarea lui Dumnezeu”) din Mahabharata. Se zice cã Atotputernicului Krishna (deghizat în vãcar pentru a scãpa de la moarte în copilãrie – de unde şi veneraţia pe care indienii o au faţã de aceste animale) i se adreseazã credincioşii cu numele de „Govinda” atunci când au pierdut deja totul şi nu mai au nimic de pierdut. Înţelegem acum mai bine de ce în romanul lui Hesse Govinda apare din senin pentru a îi proteja somnul lui Siddhartha, tocmai dupã ce acesta a vrut sã îşi punã capãt zilelor când i se pãrea cã nu mai are pentru ce trãi.
  • Kamala este o trimitere la sexualitate prin legãtura cu zeul iubirii Kama (de la care provine si denumirea, mult mai cunoscuta, Kamasutra). Kama este însã şi una dintre cele patru puruṣārtha sau obiective ale vieţii omeneşti conform hinduismului, alãturi de Artha (prosperitate materialã şi succes), Dharma (o viaţã plinã de moralitate, în acord cu legile sociale şi cosmice) şi Moksha (mântuirea). Deşi toate cele patru puruṣārtha sunt importante, în caz de incompatibilitãţi filosofia hinduistã considerã cã Dharma e mai importantã decât Artha sau Kama, iar Moksha e consideratã cel mai înalt ideal al vieţii umane.

Herman Hesse a recunoscut însã şi faptul cã trimiterile la India din roman sunt „doar un veştmânt”, un înveliş, dar „aici ‚veştmânt’ este totuşi ceva mai mult decât costum” (Scrisori II, p. 55). Astfel, în realitate, romanul este mai aproape din punct de vedere conceptual de Lao Zi (figura fondatoare a taoismului), decât de Buddha (cum el însuşi aratã într-o scrisoare cãtre Stefan Zweig din 27.11.22 [Scrisori II, p. 42] şi într-o scrisoare cãtre Helene Welti din 29.08.22 [Scrisori II, p. 28]).

Cuvântul taoism îşi are rãdãcina în Tao, care iniţial a însemnat „drum”, dar mai apoi a ajuns sã semnifice principiul ultim, inefabil şi indescriptibil, care cuprinde tot ceea ce există. Obiectivul cel mai înalt al taoiştilor este unirea cu Tao, iar pentru aceasta aspirantul la desãvârşire trebuie să descopere în propria sa fiinţă legea universală a întoarcerii la originea supremă (Fu). Acest lucru poate fi însã atins doar dacã el a cultivat în sine vacuitatea beatifică (Wu) şi simplicitatea (P’u) lui Tao, care îi permite să se ferească de orice acţiune implicatoare (Wu-wei). Doar urmând aceste etape poate inima înţeleptului sã rãmânã fericitã şi seninã şi într-o veşnicã simplitate armonioasă (P’u) (Lao-Tze, Tao Te King sau Cartea cărării supremului adevăr, „Introducere”).

Taoismul este un mod de viață inspirat din ritmurile fenomenelor naturale. Apa are o mare însemnãtate ca simbol pentru taoiștii. Astfel, acţiunea consecventã a apei care străpunge toate obstacolele fãrã a le înfrunta în mod direct, prin forță, ci doar indirect, prin maleabilitate și fluiditate ar trebui sã ofere un exemplu pentru acţiunea umanã fluidã, mereu capabilã sã se adapteze împrejurărilor, fãrã însã a îşi denatura substanța sau a îşi compromite autenticitatea interioară. În Tao Te King sau Cartea cărării supremului adevăr se spune chiar „Virtutea superioară este asemenea apei” (Lao-Tze, paragraful 8) şi „Tao întrepătrunde permanent tot universul. Toate fiinţele vin şi se întorc în Tao ca râurile în fluvii şi oceane” (Lao-Tze, paragraful 32). Iatã de ce Siddhartha numeşte fluviul drept cel mai mare învãţator al sãu şi de ce metafora fluviului are o importanţã atât de mare în construcţia romanului.

Multe dintre ideile exprimate de personajul Siddhartha în roman sunt în mod clar inspirate de ideile lui Lao-Tze. Astfel, ideea cã înţelepciunea ultimã nu poate fi transmisã prin vreo doctrinã cu care Siddahrtha criticã învãţatura lui Gotama apare în mod repetat în Tao Te King: în paragraful 32 se scrie „Cărarea este eternă şi nu poate fi numită”, iar în paragraful 42 se repetã cã „Tao este o taină deplină. Nu se poate numi. Tao susţine şi conduce toate fiinţele către desăvârşire, şi fără ajutorul său atotputernic, nimic durabil şi valoros nu se poate realiza.” Alte idei care jaloneazã drumul lui Siddhartha cãtre desãvârşire cum ar fi armonia, eternitatea, unitatea, detaşarea sau dragostea sunt dezbãtute pe larg în Tao Te King (de pildã, în paragrafele 4, 5, 14, 56, 80).

Una dintre ideile cele mai surprinzãtoare pe care Siddhartha o împãrtãşeşte cu Govinda, aceea cã şi contrariul oricărui adevăr este la fel de adevărat, este de asemenea desprinsã din Tao Te King: „fiecare lucru şi opusul său se nasc îngemănate, greul şi uşorul se nasc unul pe altul. Cel lung determină pe cel scurt. Înaltul produce adâncul. Sunetul şi glasul se acordă reciproc. Înainte şi îndărăt decurg unul din altul. Iată de ce Înţeleptul practică doctrina Non-Acţiunii” (Lao-Tze, paragraful 2).

Cum a fost posibil ca un om foarte simplu, fãrã vreo aplecare spre meditaţie, precum luntraşul Vasudeva sã ajungã un om desăvârşit cu o cunoaştere egalã cu a luminatului Gotama? Ceea ce în interiorul hinduismului ar fi foarte greu de explicat, devine uşor de înţeles dacã apelãm la principiile taoiste: „Cel ce cunoaşte cărarea adevărului nu este învăţat, ci înţelept; cel învăţat nu poate cunoaşte cărarea adevărului” (Lao-Tze, Tao Te King sau Cartea cărării supremului adevăr, paragraful 81). De altfel, în taoism se descurajeazã fãţiş  cercetarea speculativă, sterilă pentru a putea ajunge la eliberarea de toate neliniştile (Lao-Tze, Tao Te King sau Cartea cărării supremului adevăr, paragraful 20). Asemenea lui Vasudeva, chiar Lao-Tze, cel care preamãrea blândeţea drept comoară nepreţuită ce duce spre mântuire şi iluminare (paragraful 67), spunea despre sine „Sunt o minte simplă şi ştiu doar că nu ştiu nimic. Oamenii sunt luminaţi, numai eu trăiesc în beznă; ei sunt toţi isteţi, numai eu sunt spiritul greoi. (…) Sunt deosebit de toţi ceilalţi oameni prin modul meu de a fi. Da, dar mă odihnesc în preajma preaslăvitei Maicii Mele şi a Universului” (paragraful 20). Închei aceste note cu douã paragrafe care consider cã oferã cheia de interpretare a transformãrii lui Siddharthã: „Omul a primit un spirit etern. Păstrându-şi unitatea supremă a fiinţei va fi nemuritor, va scăpa de nimicire şi va fi plin de candoare şi puritate asemenea copilului. Liberându-şi spiritul de o deşartă cercetare intelectuală îl va putea păstra sănătos” (Lao-Tze, Tao Te King sau Cartea cărării supremului adevăr, paragraful 10) şi „A cunoaşte armonia înseamnă a cunoaşte ce este etern. Cunoaşterea eternului este lumina absolută, dătătoare de putere şi înţelepciune. (…) Cel ce ştie cu adevărat, nu vorbeşte. Cel ce mereu vorbeşte, nu ştie. A tăcea lăuntric, înseamnă a închide poarta simţurilor. A înceta activitatea, a te desface de toate legăturile chinuitoare, a-ţi stăpâni perfect flacăra vieţii şi a te identifica cu atomii ultimi, înseamnă a atinge unitatea. Atunci se consideră de fapt ca fiind egale onoarea şi disgraţia, câştigul şi pierderea, bunătatea şi injuriile. Aceasta este atitudinea corectă a celui cu adevărat înţelept.” (Lao-Tze, Tao Te King sau Cartea cărării supremului adevăr, paragraful 56).

 

Anunțuri

2 gânduri despre „Siddhartha de Hermann Hesse”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s