Aforisme asupra înţelepciunii in viaţã (Aphorismen zur Lebensweisheit) de Arthur Schopenhauer

img_1336

Cartea lui Arthur Schopenhauer, Aforisme asupra înţelepciunii în viaţã, o lucrare intratã în rândul celor clasice din literatura universalã, surprinde cu o combinaţie aparent antiteticã de profunzime şi accesibilitatea conceptualã. O recomand cãlduros chiar şi celor care în mod normal ar avea tendinţa sã pãstreze o distanţã reverenţioasã în faţa unui text filosofic. Aceastã carte a lui Schopenhauer e neașteptat de folositoare şi pentru (sau poate tocmai pentru) neofitul în ale filosofiei, chiar dacã e imposibil de ignorat tonul misogin din unele pãrţi sau influenţa noţionalã covârşitoare a preferinţelor personale ale autorului ajuns la vârsta senectuţii. (În 1851 când a fost publicatã, Schopenhauer avea 63 de ani.) Şi cum textul în sine e atât de limpede, consider cã ar fi cel mai nimerit sã redau în continuare o serie de citate şi sã mã abţin de la comentarii de prisos:

(Notã: Pãrţile de text îngroşate reprezintã sublinierile mele şi sunt menite sã scoatã în evidenţã câteva dintre elementele de bazã ale gândirii schopenhaueriene.)

„În viaţă este tot aşa. Deosebirile rangului şi ale avuţiei dau fiecăruia un rol deosebit de jucat, fără a produce însă vreo deosebire internă în fericirea şi liniştea sufletească, ci şi aici se găseşte în fiecare din noi acelaşi sărman muritor, cu nevoile şi neajunsurile lui, car în privinţa materiei sunt felurite la feluriţi oameni, dar în privinţa formei, adică a adevăratei firi, sunt cam aceleaşi pentru toţi, deşi cu diferenţe de grad; şi nici măcar diferenţele de grad nu se iau după starea socială sau după bogăţie, adică după rol. Căci tot ce există şi se întâmplă pentru un om, există nemijlocit numai în conştiinţa lui şi se întâmplă numai pentru dânsa; astfel este evident că cel dintâi element esenţial va fi calitatea conştiinţei însăşi

Partea obiectivă a actualităţii şi realităţii este aşezată în mâna sorţii şi prin urmare schimbătoare; cea subiectivă suntem noi înşine, de aceea ea este esenţial neschimbătoare.”

„Astfel viaţa fiecărui om, cu toate schimbările şi prefacerile dinafară, are totdeauna acelaşi caracter şi se poate compara cu un şir de variaţii pe o singură temă. Din individualitatea sa nu poate ieşi nimeni.”

„tot aşa şi omul prin individualitatea sa îi este de mai înainte hotărâtă măsura fericirii putincioase. Îndeosebi marginile puterilor sale intelectuale i-au fixat capacitatea pentru plăcerile mai înalte o dată pentru totdeauna. Dacă sunt strâmte, atunci toate ostenelile dinafară, tot ce face omul, tot ce face soarta pentru el nu va fi în stare de al ridica peste măsura fericirii şi tihnei obişnuite, jumătate omeneşti, jumătate animalice el rămâne îndreptat spre plăcerea trupească, spre viaţa intimă şi plăcută a familiei, spre relaţiile sociale de rând şi petrecerile vulgare. Chiar cultura nu va putea să-i întindă prea mult, deşi întrucâtva, acel orizont sufletesc; căci plăcerile cele mai înalte, mai felurile şi mai statornice sunt cele intelectuale, oricât ne-am înşela noi în tinereţe în privinţa lor; aceste însă atârnă mai ales de la puterea intelectuală.”

„Soarta însă se poate îndrepta; afară de aceasta, cine-şi are avuţiile înăuntrul lui, nu va cere mult de la ea; iar nerodul rămâne nerod, tâmpitul tâmpit până la sfârşitul vieţii, măcar de-ar fi în rai şi înconjurat de hurii. De aceea zice Goethe „Popor, slugă şi stăpân, toţi o spun în felul lor: cea mai mare fericire a omului pe pământ este numai propria personalitate.””

„Că pentru plăcerea şi fericirea noastră elementul subiectiv este cu mult mai esenţial decât cel obiectiv

„Mai ales sănătatea covârşeşte toate bunurile materiale şi toate foloasele poziţiei sociale într-atât, încât, zău! Un cerşetor sănătos e mai fericit decât un împărat bolnav.”

„ceea ce este fiecine pentru sine însuşi, ceea ce-i rămâne şi în singurătate şi ce nimeni nu-i poate da nici lua, este pentru dânsul mai de căpetenie, decât ceea ce posedă sau decât tot ce poate fi el în ochii altora. Un om de spirit, în deplină singurătate, are o petrecere foarte bună cu propriile sale gânduri şi fantezii, pe când un cap tâmpit nu poate scăpa de chinul urâtului nici cu cea mai felurită schimbare de societăţi, privelişti, plimbări şi petreceri.”

„Aşadar, condiţia dintâi şi cea de căpetenie pentru fericirea vieţii noastre este ceea ce suntem, personalitatea; – fie numai fiindcă este statornică şi lucrează în toate împrejurările şi fiindcă nu este supusă sorţii, ca bunurile din celelalte două rubrici şi nu ni se poate răpi. În acest înţeles valoarea ei se poate numi absolută, în opoziţie cu valoarea numai relativă a celorlalte două. De aici urmează că binele sau răul, ce-l pot aduce unui om împrejurările dinafară, este mult mai mic decât se crede.”

„regula că este mai înţelept a stărui întru păstrarea sănătăţi şi dezvoltarea facultăţilor, decât întru dobândirea avuţiei; ceea ce însă nu trebuie să se întoarcă în înţelesul greşit că adică să nu ne îngrijim de agonisirea celor trebuincioase. La dreptul vorbind, bogăţia cea mai mare face puţin pentru fericirea noastră; din care cauză mulţi bogaţi se simt nefericiţi, fiindcă sunt fără cultura minţii, fără cunoştinţe şi de aceea fără un interes obiectiv, care să-i pună în stare a se ocupa intelectual. Căci ceea ce ne mai poate da bogăţia pentru îndestularea trebuinţelor reale şi fireşti, este de puţină însemnătate pentru adevăratul nostru bine; din contră, îl împiedică prin multele şi neapăratele griji ce le aduce cu sine păstrarea unei averi prea mari.”

„Ceea ce are cineva în sine, în scurt personalitatea şi valoarea ei, este singurul lucru de-a dreptul hotărâtor pentru fericirea şi binele său.”

„Astfel bunurile personale, precum este un caracter nobil, un cap deştept, un temperament fericit, o dispoziţie voioasă şi un trup bine organizat şi sănătos, cu un cuvânt „mens sana în corpore sano” (Juvenal, Sat. X, 356), sunt cele mai însemnătoare pentru fericirea noastră, din care cauză ar trebui să stăruim cu mult mai mult întru păstrarea şi dezvoltarea lor, decât întru dobândirea bunurilor materiale şi a reputaţiei.”

„cât de mult atârnă fericirea noastră de la o dispoziţia veselă şi prin urmare de la starea sănătăţii. Nu ceea ce sunt lucrurile obiectiv şi în realitate, ci numai ceea ce sunt pentru noi, în impresia noastră, ne dă fericire sau nefericire; aceasta ne-o spune vorba lui Epictet, că „pe oameni nu-i mişcă lucrurile, ci părerea lor despre lucruri”.”

„Dar îndeobşte nouă zecimi ale fericii noastre ne vin numai din sănătate.”

„este nebunia nebuniilor să-şi jertfească cineva sănătatea pentru orice ar fi, pentru agonisire, pentru înaintare, pentru erudiţie, pentru glorie, necum pentru plăcerile trupeşti şi trecătoare; din contră, toate trebuie să-i dea întâietatea.”

„Dacă celui dyscolos (noţiuni din filosofia lui Platon – nota mea) i se împlinesc nouă din zece dorinţe, el nu se bucură de cele nouă, ci se necăjeşte de acea unică neîmplinită; cel eucolos, dimpotrivă, când i se strică nouă şi izbuteşte una, se bucură de această şi ştie să se mângâie de celelalte. Dar precum nu este uşor să existe vreun rău fără nici o compensaţie, aşa vedem şi aici, că cei dyscoli, adică caracterele posomorâte şi fricoase, deşi vor avea să sufere mai multe rele şi dureri închipuite, însă vor avea mai puţine rele decât cei veseli şi fără griji; căci cine vede toate în negru, cine se teme totdeauna de nenorociri şi se pregăteşte astfel a întâmpina viitorul, nu se va înşela aşa de des, precum se înşeală cel ce vede toate în culori trandafirii.”

„Cu sănătatea seamănă în parte frumuseţea. Deşi această însuşire personală nu contribuie dea dreptul la fericirea noastră, ci numai indirect, prin impresia asupra altora, ea este totuşi de mare însemnătate, chiar şi la bărbaţi. Frumuseţea este o scrisoare de recomandaţie deschisă, care ne câştigă inimile de mai înainte”

„Cea mai generală privire ne arată doi duşmani ai fericiri omeneşti durerea şi urâtul. (…) viaţa noastră înfăţişează în adevăr o oscilaţie mai mare sau mai mică între amândouă.”

„Adică dinafară, nevoia şi lipsa nasc durerea; dimpotrivă siguranţa şi prisosul nasc urâtul.”

„Iar antagonismul dinăuntrul sau cel personal al celor doi duşmani ai fericirii omeneşti provine din proporţia inversă, în care se află la fiecare om susceptibilitatea pentru amândouă după gradul inteligenţei lui. Căci tâmpirea minţii este totdeauna unită cu tâmpirea impresiilor şi cu lipsa de excitabilitate, ceea ce face pe om mai puţin primitor pentru dureri şi înstrăinări de tot felul şi de tot gradul; dar din aceeaşi tâmpire intelectuală se produce pe de altă parte acel gol sufletesc, întipărit pe cele mai multe feţe şi manifestat prin pândirea necurmată după orice întâmplare dinafară, fie cea mai neînsemnată – gol, care este adevăratul izvor al urâtului şi e totdeauna setos de excitări externe, pentru a îşi pune minte şi inima prin ceva în mişcare.”

„De această rătăcire fereşte mai sigur bogăţia internă, bogăţia minţii; căci mintea, cu cât se apropie mai mult de eminenţă, cu atât lasă mai puţin loc urâtului.”

„Însă, pe de altă parte, inteligenţa mai înaltă are de condiţie directă şi o sensibilitate mai înaltă şi are rădăcina ei într-o mai mare violenţă a voinţei, prin urmare a pasiunilor; din împreunarea ei cu aceste se produce o tărie mult mai mare a tuturor afectelor şi o impresionabilitate înmulţită nu numai pentru durerile morale, ci şi pentru cele fizice, chiar o nerăbdare mai mare la orice piedică sau numai la greutăţi; şi toate aceste se sporesc încă prin vioiciunea tuturor reprezentărilor, aşadar şi a celor neplăcute, provenită din tăria fanteziei.”

Omul inteligent va dori mai întâi de toate lipsă de durere, linişte şi repaus, se va feri de a fi insultat de alţii, va căuta doar o viaţă liniştită, modestă, însă pe cât se poate de netulburată şi prin urmare, după ce va fi început să cunoască aşa-numiţii oameni, se va retrage din lume şi, dacă are o mare inteligenţă, va preferi chiar singurătatea.”

„Astfel eminenţa spiritului conduce la insociabilitate.”

„Căci în singurătate, unde fiecare este redus numai la sine, se arată ceea ce are în sine însuşi. Acolo nerodul în purpură oftează sub sarcina grea a individualităţii sale nemernice, pe când omul superior însufleţeşte şi înveseleşte cu gândurile sale cea mai searbădă societate.”

„fiecare om este sociabil în proporţia în care este sărac la minte”

„Şi ţigara este menită a ţinea locul ideilor.”

„Apoi, precum acea ţară este cea mai fericită, căreia îi trebuie mai puţin import sau nici unul, asemenea este şi omul, care se mulţumeşte cu bogăţia sa dinăuntru şi nu are trebuinţă pentru petrecerea sa de mulţi alţii sau mai bine de nimeni, căci astfel de import de la alţii şi dinafară este costisitor, ne face atârnaţi, aduce primejdii, căşunează supărări şi, în sfârşit, tot nu este decât o compensaţie pentru produsele de pe pământul propriu.”

„Cel mai bun ajutor şi cel mai mare sprijin trebuie dar fiecine să şi-l găsească în sine. Cu cât izbuteşte mai mult întru aceasta şi prin urmare cu cât îşi află mai mult izvoarele petrecerii în sine însuşi, cu atât este mai fericit.”

„Aristotel (Eth. Eud., VII, 2) fericirea este a celor ce-şi sunt sieşi de ajuns.”

Răutatea ţine îndeobşte cârma în lume şi glasul nebunilor se aude mai tare. Soarta e crudă şi oamenii sunt mişei. Într-o lume astfel întocmită, cel ce preţuieşte mult în sine, seamănă unei odăi vesele, luminate şi încălzite, în mijlocul gerului unei nopţi de iarnă.”

„A avea, prin urmare, o individualitate distinsă şi bine înzestrată, mai ales a avea mult spirit, este fără îndoială soarta cea mai fericită pe pământ, oricât de deosebită ar fi în comparare cu soarta cea mai strălucită.”

„ca Horaţiu în epistola către Maecenas. Este o mare nebunie să pierzi înăuntru pentru ca să câştigi exterior, adică să-ţi dai liniştea, timpul liber şi neatârnarea în totul sau în mare parte pentru strălucire, rang, fală, titluri şi onoruri.”

„Căci toate celelalte plăceri, adică cele ce nu sunt intelectuale, sunt cu mult mai prejos; ele îşi au rădăcina în îmboldirile voinţei, adică în pofte, în speranţe, în temeri, în tendinţe spre un scop oarecare şi toate acestea nu pot fi lipsite de dureri, cu atât mai mult, cu cât rareori se atinge vreun scop fără a aduce cu sine un grad oarecare de decepţie. Pe când, din contră, plăcerile intelectuale ne descoperã adevărul din ce în ce mai limpede.”

„Ceea ce se numeşte vulgaritatea unui om este predomnirea desăvârşită a voinţei (adică a dorinţelor, poftelor, pasiunilor) peste inteligenţă şi această predomnire ajunge până la un grad în care inteligenţa nu funcţionează decât în slujba pasiunilor.”

„Din contră, omul cu inteligenţă predomnitoare este capabil de cel mai marte interes şi simte chiar necesitatea pentru lucruri curat intelectuale fără nici un amestec al voinţei, adică a vreunui interes personal. Această atenţie însă îl înalţă deodată într-o regiune, căreia durerea îi este esenţial străină, oarecum în atmosfera zeilor, „cu viaţă uşoară”. Pe când dar viaţa celorlalţi se petrece în tâmpire, pe când lucrarea şi simţirile lor sunt toate îndreptate spre interesele mici ale stării personale şi prin urmare spre mizerii de tot felul, aşa încât îi apucă urâtul cel nesuferit, îndată ce li se întrerupe preocuparea pentru acele scopuri şi îndată ce sunt siliţi a se mărgini în sine înşuşi, fiindcă numai focul sălbatic al pasiunii mai putea trezi oarecare mişcare în firea lor cea înţelenită; omul înzestrat cu puteri intelectuale mai mari are o existenţă bogată în idei, totdeauna plină de viaţă şi de însemnătate”

„Dar ce e drept, tocmai de aceea el şi are o trebuinţă mai mult decât ceilalţi, trebuinţa de a învăţa, de a vedea, a studia, a medita, a se desprinde, prin urmare trebuinţa timpului liber”

„Viaţa intelectuală dar îl va ocupa mai întâi de toate şi ea dobândeşte, prin neîntrerupta sporire a cunoştinţelor şi a vederilor celor nouă, o conexitate, o înălţare continuă, o întregire crescândă spre totalitate şi perfecţie, încât pare a fi o adevărată lucrare de artă în dezvoltarea ei; în comparare cu ea stă într-un contrast foarte trist viaţa practică, care, fiind îndreptată numai spre bunăstare personală, nu poate creşte decât numai în lungime, nu în adâncime.”

viaţa noastră practică sau reală, dacă nu este mişcată de pasiuni, este searbădă şi urâcioasă; iar dacă este mişcată, devine în curând dureroasă; de aceea sunt fericiţi numai cei ce sunt înzestraţi cu un prisos al intelectului peste măsura trebuincioasă la slujba voinţei. Cu acest prisos duc, pe lângă viaţa lor reală, o a doua viaţă în idei, care îi ocupă şi-i distrage fără durere şi totuşi cu vioiciune. Simplul răgaz, adică o inteligenţă neocupată de slujba voinţei, nu este de ajuns; ci se cere un adevărat prisos al puterii; căci numai acesta ne face capabili de o ocupaţie curat intelectuală şi nesupusă voinţei”

„Din contrã, omul cel normal, adică omul de toate zilele, când e vorba să se bucure de viaţă, se vede silit să se adreseze la lucruri tot în afară de el, la bani, la ranguri, la nevastă şi copii, la prieteni, la întruniri, etc. Pe ele se întemeiază fericirea lui; de aceea se şi pierde”

„numai geniul găseşte tema absolută a preocupărilor sale în totalitatea existenţei şi a fiinţei lucrurilor şi va căuta să exprime adânca înţelegere a acestei teme de artă, prin poezie şi prin filozofie, după cum îl va îndemna predispoziţia individuală. Numai pentru un asemenea om netulburata ocupare cu sine însuşi, cu cugetările şi operele sale, este de neapărată trebuinţă; numai pentru el răgazul este cel mai mare bine, toate celelalte îi sunt de prisos, ba dacă le are, nu-i sunt adeseori decât o sarcină.”

„Şi aşa vedem că spiritele cele înalte ale tuturor timpurilor au pus cel mai mare preţ pe răgaz. Căci răgazul fiecărui om preţuieşte cât preţuieşte şi omul. „Fericirea pare a sta în răgaz”, zice Aristotel şi Diogen Laerţiul ne spune că „Socrate lăuda răgazul ca cea mai frumoasă bogăţie”.”

„Omul e un copil al nevoilor, nu o inteligenţă liberă. De aceea răgazul ajunge în curând să fie o sarcină pentru omul de rând, ba chiar un adevărat chin, dacă nu e în stare să şi-l ocupe cu tot felul de interese meşteşugite şi închipuite, cu jocuri, cu distracţii şi cu mici pasiuni favorite (…) după proverbul latin „difficilis în otio quies”, cum am zice pe româneşte e greu să fii cuminte, când n-ai de lucru.”

„o mare putere intelectuală, în urma predomnirii activităţii nervoase, aduce cu sine o susceptibilitate exagerată pentru toate formele durerii; (…) mai mare violenţă a afectelor, pe când în sumă totală există mai multe afecte penibile decât plăcute; că, în fine, cel înzestrat cu aşa inteligenţă extraordinară se simte înstrăinat de ceilalţi oameni şi de traiul lor, fiindcă în proporţia în care găseşte mai mult în sine, caută mai puţin la alţii.”

„ceea ce se numeşte cu un cuvânt exclusiv german Philister este tocmai un om care după măsura strâmt normală a puterilor sale cugetătoare nu are trebuinţe intelectuale. (…) Căci Philister este şi rămâne amousoz anhr (omul cu gusturi vulgare, fără nici o trebuinţă de cultură artistică). (…) Adevăratele plăceri sunt pentru el numai cele senzuale cu ele se despăgubeşte. (…) De aceea un fel de seriozitate ursuză şi seacă este caracteristică pentru „filistru” şi-l aseamănă cu animalele. Nimic nu-l înveseleşte, nimic nu-l trezeşte, nimic nu-l atrage. (…) Mai puţin decât toate va cere de la alţii vreo deosebită capacitate intelectuală; din contră, unde o va întâlni, o va primi cu antipatie, ba chiar cu ură. Căci faţă de ea nu va avea decât un simţământ supărător de inferioritate şi încă de-o surdă şi tainică invidie, pe care o va ascunde cu cea mai mare îngrijire şi o va ascunde chiar sieşi – fără alt folos decât de a o simţi crescând până la turbare.”

„(Bogăţia seamănă cu apa de mare; cu cât o bei mai mult, cu atât îţi creşte setea. Aşa este şi gloria).”

„Viceversa, la o întâmplare fericită, compresorul pretenţiilor noastre se împinge mai sus şi ele se lărgesc; în aceasta consistă bucuria. Dar nici ea nu ţine mai mult decât până la săvârşirea totală a acestei operaţii; atunci ne obişnuim cu măsura lărgită a pretenţiilor şi devenim indiferenţi pentru averea ce le corespunde.”

„Averea moştenită sau agonisită trebuie să o priveşti ca un scut de apărare în contra multor rele şi nenorociri posibile; dar nu ca o înlesnire sau poate chiar ca o îndatorire de a-ţi procura plăcerile lumeşti.”

„Mai toţi oamenii, în urma unei slăbiciuni deosebite a naturii, pun prea mult preţ pe ceea ce reprezintă, adică pe existenţa lor în opinia altora, deşi cea mai simplă reflecţie ne-ar putea arăta că, în sine însăşi, părerea altora este fără însemnătate pentru fericirea noastră. (…) mai bine să-i punem stavilă şi prin o cugetare sănătoasă şi o dreaptă cumpănire a valorii bunurilor să înfrânăm pe cât se poate acea mare susceptibilitate faţă de opinia altora, fie în bine, fie în rău; căci din aceeaşi cauză, din care ne place linguşirea, ne doare critica. (…)  trebuie să căutăm aici o îndreptare, dacă nu vrem să rămânem pentru totdeauna robii părerilor şi judecăţii altora. (…) Prin urmare, o dreaptă preţuire a ceea ce suntem în noi şi prin noi înşine faţă cu ceea ce suntem numai în ochii altora, va contribui mult la fericirea noastră.”

„pentru ca să ne aflăm bine se cere mai întâi sănătate, iar apoi mijloacele pentru susţinerea noastră adică să avem cu ce să trăim fără grijă. Onoare, fală, rang, glorie oricât de mult le-ar preţui cineva, nu pot concura cu acele bunuri esenţiale, nici nu le pot înlocui din contră, la caz de nevoie trebuie jertfite fără şovăire. Va fi dar mai bine pentru fericirea noastră ca să ajungem de timpuriu la înţelegerea că fiecine trăieşte mai întâi în propria sa piele şi nu în opinia altora şi că prin urmare starea noastră reală şi personală, precum se hotărăşte prin sănătate, temperament, talente, venit, femeie, copii prieteni, locuinţă, etc., este pentru fericirea noastră de o sută de ori mai importantă decât ceea ce le place altora să facă din noi. Eroarea contrară ne face nefericiţi.”

„Grijile noastre ale tuturora, necazurile, frământările, ostenelile, temerile, etc., privesc poate în cele mai multe cazuri opinia străină şi sunt tot aşa de absurde ca acelor bieţi păcătoşi. Tot aici trebuie căutată şi cauza principală a invidiei şi a urii noastre.”

„„Chiar la cei înţelepţi, pofta de slavă este cea din urmă carel părăseşte”, zice Tacit. Singurul mijloc pentru a ne scăpa de aşa nebunie obştească, ar fi să o privim şi să o recunoaştem ca nebunie şi prin urmare să înţelegem cât de false, rătăcite, greşite şi absurde sunt cele mai multe opinii din capetele oamenilor, din care cauză nici nu merită vreo atenţie”

„Din nebunia firii noastre, precum am descris-o aici, se nasc şi se hrănesc mai ales trei vlăstare ambiţia, vanitate şi mândria. (…) omul mândru are convingerea hotărâtă despre marea sa valoare, pe când omul vanitos are numai dorinţa de a deştepta în alţii o asemenea convingere, având adeseori speranţa tăcută că va putea apoi să o dobândească şi el însuşi.”

„mândria cea mai uşoară este mândria naţională. Cel ce o are, arată prin această lipsă de însuşiri individuale, de care ar putea să fie mândru; căci altfel nu şi-ar pune fudulia într-o însuşire ce o împărtăşeşte cu atâtea milioane. Din contră, cine are adevărate merite personale, va recunoaşte foarte bine greşelile propriei sale naţii, fiindcă le are totdeauna înaintea ochilor.”

„Regula cea mai de căpetenie a unei vieţi înţelepte o văd cuprinsă în propoziţia zisă în treacăt de Aristotel în Etica Nicomachee „Omul cuminte caută ceea ce este lipsit de durere, nu ceea ce este plăcut”.”

„Orice plăcere consistă numai în depărtarea piedicii, în scăparea de ea, are prin urmare o viaţă scurtă. (…) sentinţa lui Voltaire, „le bonheur n’est qu’un rêve, et la douleur est réelle”,”

Eudemonologia trebuie chiar să înceapă cu observarea că numele ei însuşi este un eufemism şi că sub vorba „a trăi fericit” trebuie să se înţeleagă „a trăi mai puţin nefericit”, adică suportabil.

viaţa nu ne este dat a o petrece, ci pentru a o trece; aceasta se vede din multe expresii latineşte degere vitam, vita defungi, italieneşte si scampa cosi, nemţeşte man muss suchen durchzukommen”

„Cine vrea să măsoare fericirea unei vieţi după plăceri, a luat o măsură greşită. Căci plăcerile sunt şi rămân negative (…) Durerile, din contrã, se simt pozitiv; de aceea lipsa lor este măsura fericirii vieţii.”

Dacă pe lângă o stare lipsită de dureri mai putem scăpa şi de urât, atunci avem în esenţă fericirea pe pământ; căci celelalte sunt himere.”

„Este, în adevăr, cea mai mare rătăcire de a voi să prefacem această vale de lacrimi într-un loc de desfătare precum se încearcă aşa de mulţi, mult mai puţin greşeşte, cine cu o privire posomorâtă vede în lumea aceasta un fel de iad şi prim urmare se gândeşte numai cum să-şi facă o chilie apărată de flăcări. Nebunul umblă după plăcerile vieţii şi se vede înşelat; înţeleptul se fereşte de rele.”

„În timpul în care nu suferim, dorinţele neastâmpărate nălucesc himerele unei fericiri ce nici nu există şi ne înduplecă a le urmări; prin aceasta ne atragem durerea, care este desigur reală. Atunci ne tânguim de pierderea acelei stări lipsite de dureri, la care ne gândim acum ca la un rai pierdut din vina noastră şi dorim în zadar să facem nefăcut ceea ce s-a făcut. Astfel pentru că un demon rău, prin lucirea dorinţelor, ne scoate totdeauna din starea cea fără de dureri, care este gradul suprem al fericirii reale. (…)Dacă, din contra, prin păzirea maximei de mai sus, planul vieţii este îndreptat spre ferire de suferinţă, aşadar spre înlăturarea lipsei, a bolilor şi a oricărei nevoi, atunci ţinta este reală, atunci putem izbuti la ceva şi cu atât mai mult cu cât ne vom abate mai puţin de la acest plan prin alergarea după himera fericirii pozitive.”

„proverb francez „le mieux es l’ennemi du bien”. (…) Căci mijlocul cel mi bun pentru a nu deveni prea nefericit, este să nu ceri a deveni prea fericit (..) căci tocmai luptele şi năzuinţele după fericire, fală şi plăceri, aduc nefericirile acelea mari. (…) Nu este nimic mai uşor decât a fi foarte nefericit; iar a fi foarte fericit nu este numai greu, ci este o neputinţă.”

„Mai toată fala şi toate strălucirile lumeşti sunt numai arătare, ca decorurile unui teatru; (…) Sunt firma, semnul, hieroglifa bucuriei¸ dar bucuria nu se găseşte niciodată acolo; ea singură a refuzat de a lua parte la această petrecere. Unde o găseşti în adevăr, acolo vine fără să fie poftită, vine de la sine şi sans facon, ba chiar se strecoară pe furiş, adeseori cu prilejul celei mai neînsemnate, sub împrejurările cele mai de rând, la ocazii ce nu sunt nimic mai puţin decât strălucite sau glorioase; este ca aurul din Australia, împrăştiat pe ici pe acolo după capriciul întâmplării, fără nici o regulă şi lege, mai totdeauna în grăunţe mititele, foarte rar în bucăţi mari.”

„Dar îndeobşte serbările şi petrecerile strălucite şi zgomotoase au întotdeauna în ele ceva gol, poate chiar o disonanţă; tocmai fiindcă contrastează prea tare cu mizeria şi sărăcia existenţei omeneşti, iar contrastul face să simtă mai bine adevărul.”

„Dacă vrei să-ţi dai seama de fericirea unui om, nu trebuie să întrebi ce-i face plăcere, ci, din contră, ce-l supără; cu cât se supără de lucruri mai mici, cu atât este mai fericit, fiindcă cineva trebuie să se afle bine pentru a fi susceptibil la nimicuri; în nefericire nici nu le bagă în seamă.”

„Să ne ferim de a întemeia fericirea vieţii noastre pe prea multe pretenţii, adică pe un fundament întins; căci tocmai atunci se surpă mai uşor, dând ocazii la mai multe accidente care apoi se şi întâmplă.”

„năzuim adese la lucruri care, după ce, în sfârşit, le-am dobândit, nu se mai potrivesc cu noi, precum şi anii ce i-am întrebuinţat la pregătirea unui lucru ne-au consumat în acelaşi timp şi pe nesimţite puterile pentru realizarea lui. Aşa se întâmplă adese că avuţiile agonisite cu atâta trudă şi cu atâtea primejdii nu ne mai bucură şi că am muncit pentru alţii; sau iarăşi că nu mai suntem în stare să îndeplinim funcţia, după care am alergat atâţia ani; lucrurile au venit prea târziu pentru noi.”

„Oamenii cu minte superioară şi cu simţiri nobile îşi dau în curând seamă de această educaţie a sorţii şi se lasă cu inima primitoare şi plină de recunoştinţă în voia ei; ei recunosc că înţelepciune se poate găsi în lume, dar fericire nu, se obişnuiesc şi se mulţumesc a preface speranţele în învăţături şi zic, în sfârşit, cu Petrarca „Alto dilleto che’mparar non provo”. (Nu mai simt altă plăcere decât de a învăţa.) Astfel pot ajunge chiar să nu mai urmeze după dorinţele şi aspirările lor decât aparenţă şi oarecum de petrecere, pe când în serios şi în realitate nu aşteaptă decât învăţătură; ceea ce le dă apoi un aer sublim de contemplaţie genială.”

„Un punct însemnat, dacă e vorba să ducem o viaţă înţeleaptă, este proporţia în care luăm în băgare de seamă timpul de faţă şi timpul viitor, pentru ca nu unul să ne strice pe celălalt. Mulţi trăiesc prea în actualitate – cei uşori; alţii prea în viitorime – cei fricoşi şi îngrijaţi.”

„Numai actualitatea este adevărată şi activă; ea este timpul real împlinit şi existenţa noastră este cuprinsă numai de ea. De aceea ar trebui să o învrednicim totdeauna de o primire veselă şi orice oră suportabilă şi liberă de neplăceri imediate sau de dureri să o petrecem cu conştiinţa binelui ei, adică să nu o înveninăm cu gândul la speranţele înşelate din trecut sau la grijile din viitor. Căci este lucru foarte nechibzuit a lepăda ceasul cel bun când se înfăţişează, sau a-l tulbura înadins, de necazul lucrurilor trecute sau de teama celor viitoare. Grija chiar şi părerea de rău să-şi aibă vremea lor hotărâtă; dar după trecerea ei să urmăm sfatul autorului grec „Cele trecute să fie uitate! Mânia să nu aibă loc în inima noastră! Cele viitoare sunt în mâna zeilor”.”

„Cântecul aşa de popular al lui Goethe Ich hab’ mein’ Sach auf nichts gestellt (nu aştept nimic de la viaţă), în adevăratul său înţeles ne spune că numai după ce omul a renunţat la toate pretenţiile şi s-a mărginit la o existenţă simplă şi modestă, dobândeşte aceea linişte a spiritului, care este temelia fericirii omeneşti (…) Orice mărginire ne face mai fericiţi. Cu cât sfera noastră de activitate şi de atingere este mai strâmtă, cu atât suntem mai fericiţi; cu cât este mai largă, cu atât suntem mai expuşi la nelinişte şi supărări. Căci cu întinderea ei se sporesc şi grijile, dorinţele şi temerile. (…) Din contra, orice mărginire, chiar cea intelectuală, este priincioasă fericirii noastre. Cu împuţinarea deşteptării voinţei se împuţinează suferinţele (…) Dacă ne este mărginit cercul de acţiune, îi lipsesc voinţei ocaziile externe pentru a se deştepta; dacă ne este mintea mărginită, îi lipsesc cele interne. Însă cea din urmă are neajunsul de a deschide intrarea urâtului, care indirect devine un izvor de nenumărate suferinţe, făcând pe om să se apuce de toate pentru a scăpa de el, să umble după distracţii, după societate, lux, joc de cărţi, băutură”

„Mulţumirea sau nemulţumirea se hotărăşte în ultimă instanţă prin ceea ce gândim şi ce simţim, adică prin cuprinsul şi ocupaţia conştiinţei noastre. Orice ocupaţie curat intelectuală este de regulă mai folositoare pentru spiritul capabil de a o vedea, decât viaţa reală cu veşnicele ei alternări între succes şi cădere, cu zbuciumările şi cu necazurile ei. Dar pentru aceasta se cer însuşiri intelectuale mai înalte.”

„Să ne fim singuri de ajuns, să ne fim noi înşine totul şi să putem zice omnia mea mecum porto („tot ceea ce am duc cu mine” – Cicero – traducerea mea), este fără îndoială însuşirea cea mai folositoare pentru fericirea noastră; de aceea nu se poate repeta îndestul cuvântul lui Aristotel „Fericirea este a celor ce-şi sunt singuri de ajuns”.”

„cine nu iubeşte singurătatea, nu iubeşte libertatea; căci liberi suntem numai când suntem singuri. (…) Astfel fiecine va ocoli, va suferi sau va prefera singurătatea în proporţie cu valoarea persoanei sale. (…) În izolare îşi simte cel sărac la minte toată sărăcia, spiritul cel mare toată importanţa, în scurt, fiecine simte ceea ce este. (…) Aşa numita „societate” admite calităţi de tot felul, afară de cele intelectuale; aceste sunt de contrabandă. Ea ne sileşte să arătăm o răbdare nemărginită pentru orice absurditate, nebunie şi prostie; din contra, însuşirile eminente ale cuiva să-şi cerşească iertare sau să se ascundă; căci superioritatea intelectuală vatămă prin simpla ei existenţă şi fără voie.”

„Cuvinte de duh sau aspiraţii inteligente se cuvin numai într-o societate inteligentă; în cea de rând, deşteaptă de-a dreptul ura; căci pentru a plăcea acolo, se cere neapărat să fii om de rând şi mărginit. Într-o asemenea societate trebuie dar să jertfim, cu mare abnegaţie, trei pătrimi din noi înşine pentru a ne asemăna celorlalţi. Ca răsplată avem, ce e drept, pe ceilalţi; dar cu cât cineva are mai multă valoare, cu atât va găsi mai curând, că aici câştigul nu acoperă paguba şi că afacerea se sfârşeşte cu deficit”

„De aceea pacea adevărată şi adâncă a inimii şi liniştea deplină a sufletului – cel mai mare bine pe pământ, după sănătate – nu se pot găsi decât în singurătate şi ca stare permanentă numai în retragerea cea mai desăvârşită. Dacă ai atunci o individualitate înaltă şi bogată, te afli în situaţia cea mai fericită ce este cu putinţă pe această sărmană lume. Şi să o spunem fără sfială oricât de strâns sunt legaţi oamenii prin amiciţie, amor şi căsătorie, adevărat prieten nu-şi este cineva decât sieşi şi cel mult copilul său.”

„ceea ce are adevărată valoare nu se preţuieşte în lume şi ceea ce se preţuieşte, nu are valoare. Rezultatul este retragerea tuturor oamenilor de merit.”

„Pe de altă parte, ceea ce face pe oameni sociabili este neputinţa lor de a suporta singurătatea şi în singurătate de a se suporta pe sine. Goliciunea lor internă şi urâtul îi mână în societăţi, precum şi în călătorii prin ţări străine. (..) Precum iubirea de viaţă nu este decât frica de moarte, tot aşa instinctul social al oamenilor nu este direct, adică nu se întemeiază pe iubirea societăţii, ci pe teama de singurătate; căci ei nu caută atât încântătoarea înfăţişare a celorlalţi, pe cât fug de pustietatea singurătăţii şi de monotonia propriei lor conştiinţe. Pentru a scăpa de aceasta, se mulţumesc şi cu o societate rea şi se supun silei şi greutăţilor, ce le aduce orice societate.”

„Căci monoton ca şi cornul cu un singur ton este spiritul mai tuturor oamenilor şi mulţi din ei par a avea o singură idee, incapabili de a mai concepe şi alta. De aici se explică nu numai anostia lor, ci şi dorinţa de a fi în societate şi de a umbla tot în grămadă ca în mijlocul unei cirezi (englezeşti the gregariousness of mankind). Monotonia propriei sale fiinţe îi devine fiecăruia din ei nesuferită – omnia stultitia laborat fastidio sui (tot nerodul se munceşte cu propria-i nerozie); numai împreună şi prin asociere sunt ceva, întocmai ca şi acei cornişti. (…) Omul cu o inteligenţă mai înaltă găseşte în singurătate două foloase întâi, de a fi cu sine însuşi; şi al doilea, de a nu fi alţii. Pe folosul din urmă trebuie să punem un mare preţ”

„singurătatea este chiar starea firească a fiecăruia, ea îl aşează din nou, ca pe Adam în condiţia primitivă a fericirii potrivite cu natura lui.”

„iubirea singurătăţii nu poate exista ca pornire primitivă, ci se naşte în urma experienţei şi a cugetării; şi aceasta se va întâmpla în proporţia dezvoltării puterilor intelectuale şi totodată împreună cu înaintarea în vârstă, astfel încât dorinţa de societate a oricăruia va sta de regulă în raport invers cu vârsta lui.”

„în această lume, în care sunt multe lucruri rele, cel mai rău rămâne totuşi societatea”

„Toţi mişeii sunt sociabili de ţi-e milă; din contră, omul ales se arată mai întâi prin aceea că nu găseşte plăcere în alţii şi preferă din ce în ce mai mult singurătatea şi, înaintând în vârstă, ajunge cu încetul la înţelegerea că în lume, cu puţine excepţii nu este altă alegere decât între singurătate şi înjosire.”

„Singurătatea este soarta tuturor oamenilor înzestraţi cu o capacitate deosebită; ei o vor deplânge uneori, însă o vor alege totdeauna ca pe cel mai mic dintre două rele. Dar cu înaintarea vârstei, sapere aude (să ai curajul înţelepciunii) devine tot mai uşor şi mai natural în această parte şi după şaizeci de ani, aplecarea spre singurătate este în adevăr firească, ba chiar instinctivă. (…) „Nihil est ab omni parte beatum” (nimic nu este în toate privirile fericit), zice Horaţiu şi după proverbul indic nici un lotus fără coadă. Astfel şi singurătatea, pe lângă multe bune, are şi ea micile ei greutăţi şi neplăceri, care însă, în comparare cu acele ale societăţii, sunt de puţină însemnătate (…) prin retragerea şi singurătatea prelungită, inima ne devine aşa de simţitoare, încât la cele mai neînsemnate întâmplări, cuvinte sau gesturi ne găsim tulburaţi sau atinşi sau ofensaţi, pe când cel ce rămâne tot în învălmăşeală, nici că mai ia în băgare de seamă asemenea lucruri.”

„societatea se poate compara cu un foc la care omul cuminte se încălzeşte din depărtare, pe când nebunul îşi bagă mâna în el şi, după ce s-a fript, fuge în răceala singurătăţii şi se vaită, că-l arde.”

„Invidia este firească omului; totuşi este un viciu şi în acelaşi timp o nefericire. (Invidia oamenilor arată cât se simt de nefericiţi şi atenţia lor necurmată pentru ceea ce sunt şi ce fac alţii, cât le este de urât). Trebuie dar să o privim ca pe duşmanul fericirii noastre şi să o năbuşim ca pe un demon.”

„nu este ură mai neîmpăcată decât invidia; din care cauză n-ar trebui să ne silim cu tot dinadinsul a o deştepta în alţii”

„În tot ce ne priveşte în bine sau în rău trebuie său ne înfrânăm fantazia. Mai întâi să nu ne facem iluzii strălucite, fiindcă sunt prea scumpe şi suntem prea curând siliţi să le pierdem, cu multe oftări din parte-ne. Dar mai ales să ne păzim de a ne tulbura cumpătul cu închipuirea unor nefericiri posibile.”

„tot aşa se află în orice om şi în cel mai bun şi eminent, o parte josnică şi chiar bestială a naturii omeneşti, cel puţin ca germen. Această plebe nu trebuie trezită şi pusă la fereastră, căci aspectul ei este hidos”

„Din când în când este chiar folositor să ne închipuim că nefericirile cele mari, ce ar putea da peste noi, s-au şi întâmplat, pentru a suferi cu atât mai uşor pe cele mici, ce ne lovesc în adevăr, adică să ne mângâiem cu gândul că am scăpat că am scăpat de mai rău.”

„Prin nimic nu scăpăm mai bine de stăpânirea altora decât prin stăpânirea de noi înşine – acest înţeles îl are cuvântul lui Seneca „Şi tibi vis omnia subjicere, te subjice rationi” (Dacă vrei să-ţi supui toate, supunete pe tine însuţi raţiunii). Pe lângă acestea, stăpânirea de noi înşine o avem totdeauna la îndemână şi o mai putem îndulci după trebuinţă, spre pildă când ne atinge o parte prea simţitoare pe când stăpânirea altora asupra noastră este fără milă şi fără cruţare. De aceea e lucru cu minte de a preveni pe cea din urmă prin cea dintâi.”

„A pune o stavilă dorinţelor, a ne înfrâna poftele, a ne stăpâni mânia, aducându-ne totdeauna aminte că nimeni nu poate dobândi decât o foarte mică parte din lucrurile dorite, pe când trebuie, din contră, să se aştepte la multe rele, cu un cuvânt abstinere et sustinere, a ne abţine şi a ne susţine; aceasta este o regulă, fără a cărei pază ne vom simţi nefericiţi, oricât de bogaţi şi de puternici am fi. (…) Horaţiu, când zice (Epist., 1, 18) „Mai ales însă citeşte şi învaţă de la cei înţelepţi, cum să poţi duce oviaţă liniştită fără a fi turburat şi chinuit de pofte prea mari, nici de frică, dar nici de speranţa unor lucruri ce nu sunt tocmai de folos.”

„Aşadar, a lucra, a se ocupa de ceva sau cel puţin a învăţa este o condiţie neapărată pentru fericirea omului; puterile lui cer întrebuinţare şi el vrea să le vadă întrucâtva efectul. Cea mai mare mulţumire o avem dacă lucrăm, dacă facem ceva, fie că împletim un coş, fie că scriem o carte; suntem fericiţi când vedem lucrul din zi ce merge sporind sub mâinile noastre şi ajungând la bun sfârşit. Această fericire ne o dă o lucrare de artă, o scriere, ba şi un lucru de mână; dar ce e drept, fericirea este cu atât mai înaltă, cu cât lucrarea este mai aleasă.”

„Liniştea ce ne-ar da-o deplina mulţumire a unei plăceri tihnite şi neîntrerupte, ne-ar fi nesuferită. Biruirea greutăţilor este adevărata plăcere a vieţii, fie greutăţile materiale ca la munca pământului şi la negoţ, fie spirituale ca la învăţătură şi la cercetări ştiinţifice; lupta cu ele şi izbânda sunt fericirea omului.”

„spre a putea trăi între oameni, trebuie să-l lăsăm pe toţi în felul lor, oricum s-ar fi brodit şi nu avem decât a ne gândi cum să ne folosim de ei, după firea şi însuşirea lor, dar nu să sperăm în vreo schimbare, nici să-l osândim absolut în ceea ce sunt. Acesta este înţelesul proverbului german „leben und leben lassen” (trãieşte şi lasã sã trãiascã – traducerea mea)”

„nimeni nu vede înaltul mai mult decât este el însuşi, căzi nu-l poate primi nici înţelege decât este el însuşi, căci nu-l poate primi nici înţelege decât după măsura propriei sale inteligenţe. Dacă aceasta este din cele mai de rând, atunci toate darurile minţii şi cele mai strălucite, nu vor avea nici un efect asupra lui şi el nu va vedea în omul de talent decât partea cea de rând a individualităţii, aşadar numai slăbiciunile lui şi defectele de caracter şi de temperament.”

„Căci toate spiritele sunt nevăzute pentru cine nu are însuşi spirit şi orice preţuire este produsul dintre valoarea celui preţuit cu sfera intelectuală a preţuitorului.”

„De aici urmează că în conversaţie eşti totdeauna coborât la nivelul celui cu care vorbeşti, fiindcă tot ce ai mai presus de el dispare (…) faţă cu neghiobii şi cu nebunii nu avem decât un mijloc pentru a ne arăta cu minte şi acela este a nu intra în vorbă cu ei.”

„Cei mai mulţi oameni sunt aşa de subiectivi, încât nimic nu are pentru ei un adevărat interes afară de ei înşişi.”

„Într-o privire; oamenii sunt ca nişte copii mici; dacă îi răsfeţi, se obrăznicesc. De aceea nici nu trebuie să fii prea blând şi prea iubitor cu ei. Precum rareori vei pierde un amic, dacă îi refuzi un împrumut; dar foarte uşor, dacă i-l dai; asemenea cu greu îl vei pierde prin mândrie şi nepăsare, însă adeseori prin prea multă abilitate, ca una ce-l face arogant şi nesuferit şi provoacă ruptura. Dar mai ales nu pot oamenii să se împace cu ideea că ai neapărată trebuinţă cu ei, aceasta îi face numaidecât îndrăzneţi şi obraznici. Iar de cumva vreunul se prinde a crede că ai tu mai multă nevoie de el, decât el de tine, face deodată parcă i-ai fi furat ceva şi caută în toate chipurile să-şi răzbune şi să ia înapoi. Numai atunci când nu ai nici o trebuinţă de ceilalţi şi când le dai s-o priceapă, poţi păstra superioritatea în relaţiile tale cu oamenii.”

„Nu strică chiar pentru cei mai mulţi oameni, dacă faci să se strecoare din timp câte o picătură de dispreţ; cu atât mai mult vor ţine la prietenia ta”

„Oamenii de talent şi de inimă arată foarte des, mai ales în tinereţe, o mare lipsă de cunoştinţă a lumii şi de prudenţă în afaceri, sunt dar expuşi a fi uşor înşelaţi şi amăgiţi, pe când fiinţele mai de rând înţeleg mult mai bine şi mai iute cum merg treburile.”

„Toate, toate le poate schimba omul, dar pe sine însuşi nu, propria sa fire nu şi-o poate schimba. Caracterul este absolut incorigibil”

„însă, luată în întregul ei, lumea– precum s-a zis din vechime– este în proastă stare; sălbaticii se mănâncă unii pe alţii şi civilizaţii se înşeală unii pe alţii şi aceasta se numeşte mersul lumii. Ce sunt statele cu toate maşinăria lor, meşteşugită pentru cele dinăuntru şi pentru cele dinafară şi cu puterea lor executivă, decât mijloace de apărare pentru a ţine în frâu nedreptatea cea fără de margini a oamenilor. Nu vedem noi pretutindeni în istorie, cum toţi regii, îndată ce ţara lor se bucură de oarecare prosperitate, se folosesc de aceasta pentru a tăbărî cu armatele lor ca nişte bandiţi peste statele vecine? Şi mai toate războaiele sunt ele oare în adevăratul lor scop altceva decât nişte prădăciuni pe o scară mai întinsă”

„Nici un caracter nu este aşa încât să poată fi lăsat în deplina sa voie, ci toate au trebuinţă de a fi îndreptate prin noţiuni şi maxime. (…) „Naturam expelles furca, tamen usque recurret” (alungă natura chiar cu furca, tot se va întoarce pe undeva înapoi). Însă aceasta să nu te descurajeze şi să nu te facă să crezi că este cu neputinţă de a-şi regula purtarea în lume după principii şi maxime, lăsându-te numai în voia firii tale şi a întâmplării. Cu înţelepciunea vieţii e ca şi cu preceptele teoretice şi cu instrucţiunile practice lucrul dintâi este să pricepi regula, iar al doilea să înveţi aplicarea ei. Una se dobândeşte prin raţiune deodată, cealaltă prin deprindere încetul cu încetul.”

„A afecta o calitate, a se făli prea mult cu ea însemnează a mărturisi că nu o ai. Fie curaj, fie erudiţie, sau inteligenţă, spirit, noroc pe lângă femei, avere, naştere sau oricare ar fi lucrul, cu care se făleşte cineva; din chiar fălirea lui înţelegi că tocmai acolo se simte o lipsă căci cine are în adevăr şi pe deplin o calitate, nici nu se gândeşte să o simuleze sau să o scoată prea mult la iveală, ci este liniştit în privinţa ei. Acesta e înţelesul proverbului spaniol „Herradura que chacolotea clavo le falta” (când potcoava ţăcăneşte, îi lipseşte un cui).”

„nimeni nu trebuie să se lase în toată voia lui şi să se arate tocmai cum este, fiindcă multele părţi urâte şi bestiale ale naturii noastre trebuie acoperite; însă aceasta ne dă numai dreptul de a ascunde ceva ce este, adică de a disimula, iar nu de a închipui ceva ce nu este, adică de a simula.”

„aşa este firea omului el vede în afară, dar nu se vede pe sine de aceea observarea critică a greşelilor altora este un mijloc foarte nimerit pentru descoperirea lor în noi înşine.”

„În tinereţe omul de o natură mai aleasă crede că raporturile fireşti şi legăturile hotărâtoare între oameni sunt cele ideale, adică cele întemeiate pe asemănarea simţimintelor, a cugetării, a gusturilor, a puterilor intelectuale, Ş.c.l.; dar mai târziu vede că sunt cele reale, adică cele întemeiate pe un interes material. Acestea sunt fundamentul tuturor raporturilor; majoritatea oamenilor nici nu are idee de vreo altă relaţie”

„Ce necopt este acela care îşi închipuieşte că a se arăta om cu minte şi cu duh e un mijloc pentru a fi bine primit în societate! În fapt, aceste însuşiri deşteaptă, din contră, în imensa majoritate, o ură şi o amărăciune cu atât mai mari, cu cât cel ce le simte nu poate mărturisi motivul lor, ci şi-l ascunde chiar sieşi. O analiză mai de aproape ne arată următoarele dacă cineva constată şi simte în cel cu care vorbeşte, o mare superioritate intelectuală, trage în ascuns şi fără a-şi da bine seama concluzia că în aceeaşi proporţie trebuie să vadă şi să simtă celălalt inferioritatea şi mărginirea lui. (…) Căci a te arăta cu minte şi cu duh este un mod indirect de a imputa celorlalţi incapacitatea şi mărginirea lor.”

„Să ştim că omul fără minte are de o sută de ori mai multă antipatie în contra omului cu minte, decât omul cu minte în contra celui fără minte”.

„Nu sunt bani mai bine întrebuinţaţi decât aceia cu care ne-a înşelat cineva; am cumpărat minte.”

„A uita vreodată fapta sau trăsătura rea a cuiva, este ca şi când ai arunca pe fereastră o avere greu agonisită. Aşa însă ne apărăm în contra familiarităţii şi a prieteniilor nechizuite.”

„Aceasta este camăta timpului; cine nu poate să aştepte, devine jertfa ei. A voi să grăbeşti mersul timpului, care curge cumpătat, este întreprinderea cea mai costisitoare. Fereşte-te dar de a rămânea timpului dator cu dobânda.”

„De nici o întâmplare să nu ne bucurăm sau să nu ne întristăm prea tare; pare fiindcă toate lucrurile sunt schimbătoare şi se pot preface în fiece moment, parte fiindcă judecata noastră se înşeală prea uşor asupra celor ce ne priesc sau ne sunt pagubă, aşa încât tot omul se va fi văitat o dată de un lucru, care pe urmă i-a ieşit prea bine, sau se va fi tresărit de bucurie pentru un lucru care a devenit izvorul suferinţelor lui celor mai mari.”

„să nu fim niciodată conditionis humanae obliti, adică să nu uităm condiţia omenească, ci să ne aducem pururi aminte ce soartă tristă şi ticăloasă este existenţa omului şi cât de nenumărate sunt relele la care este expusă. Pentru a ne împrospăta această convingere, nu avem decât să aruncăm o ochire în jurul nostru şi vom vedea pretutindeni aceeaşi privelişte nişte bieţi oameni luptând, chinuindu-se, dând din mâini şi din picioare pentru a-şi câştiga simpla lor existenţă sărăcăcioasă şi lipsită de orice satisfacţie. Şi astfel începem a ne micşora pretenţiile, a ne deprinde cu neajunsurile de tot felul şi a ne aştepta pururi la vreo întâmplare nenorocită, pe să o putem evita sau suporta. Să nu uităm niciodată că neajunsurile mari sau mici sunt elementul vieţii noastre, dar, pe de altă parte, să nu ne văităm, în felul unui răsfăţat ca Beresford şi să ne strâmbăm de veşnicele miseries of human life, nici în publicis morsu Deum invocare (să ne adresăm la Dumnezeu pentru orice pişcare de purece); ci, în felul unui, să împingem prudenţa în prevederea şi evitarea accidentelor ce ne-ar putea veni de la persoane sau de la lucruri aşa de departe şi cu atâta rafinare, încât să ocolim binişor ca o vulpe isteaţă orice accident (sub care se ascunde de regulă numai nedibăcia noastră).”

„Nimic nu ne face însă mai destoinici pentru a răbda în linişte nenorocirile ce ne lovesc, decât înţelegerea adevărului, pe care l-am stabilit şi l-am derivat din ultimele sale cauze în disertaţia mea asupra liberului arbitru „Tot ce se întâmplă, de la lucrul cel mai mare până la cel mai mic, se întâmplă cu necesitate.” Omul se împacă destul de uşor cu o necesitate absolută şi înţelegerea acelui adevăr îl face să privească toate, chiar întâmplările cele mai stranii, ca fiind supuse aceleiaşi necesităţi ca şi cele ce urmează regulile cunoscute şi sunt conforme cu prevederile generale. Amintesc aici şi observările din Lumea ca voinţă şi reprezentare asupra liniştii sufleteşti produse prin înţelegerea necesităţii absolute. Cine e pătruns de aceasta, va face mai întâi ce poate şi dacă nu mai merge, va răbda cu tărie ce trebuie. Micile necazuri zilnice se pot privi ca menite a ne ţinea deştepţi, pentru ca nu cumva din prea multă tihnă să ne amorţească puterea de a întâmpina nefericirile mai mari.”

„Pe lângă prudenţă mai este şi curajul o însuşire neapărată pentru fericirea noastră.”

În această lume de oţel se cere o inimă de oţel, întărită în contra sorţii şi înarmată în contra oamenilor. Căci viaţa întreagă este o luptă, nici un pas înainte nu se face fără greutate

„Dar şi aici să ne ferim de exces şi curajul său nu meargă până la îndrăzneală. Un grad oarecare de timiditate este chiar trebuincios pentru fiinţa noastră în lume; laşitatea este numai o exagerare a ei (…) Natura a aşezat în toate vieţuitoarele frica şi spaima ca un element de conservare a vieţii în esenţa ei, prin care să se ferească de năvălirea relelor şi să le alunge. Însă aceeaşi natură nu ştie să păstreze măsura, ci amestecă totdeauna frica salutară cu cea deşartă şi neîntemeiată, aşa încât pe toate fiinţele, mai ales pe cele omeneşti (dacă am putea privi înăuntrul lor), le-am vedea pline de teroare.”

„de a lungul vietii temperamentul, nu însă şi caracterul, este supus la nişte schimbări cunoscute, care ne arată actualitatea sub colori deosebite. (…) în vârsta copilăriei suntem mai îndemnaţi spre cunoştinţe decât spre voinţe. Tocmai de-aici provine fericirea celei dintâi pătrimi a vieţii, de care apoi ne aducem aminte ca de un rai pierdut. În copilărie avem relaţii puţine şi trebuinţe mici, prin urmare puţină deşteptare a voinţei; cea mai mare parte a existenţei noastre se consumă în a învăţa şi a cunoaşte.”

„valoarea intelectuală ca şi cea morală nu ne poate veni din afară, ci izvorăşte din adâncimea propriei noastre fiinţe şi toate meşteşugurile pedagogice ale lui Pestalozzi nu pot face din cel născut neghiob un cugetător; asta niciodată!”

„La fericirea copilăriei mai contribuie ceva. Precum tot frunzişul are la începutul primăverii aceeaşi culoare şi aproape aceeaşi formă, asemenea şi noi, în prima copilărie, semănăm unii cu alţii şi prin urmare ne potrivim foarte bine. Însă o dată cu pubertatea începe şi divergenţa şi devine tot mai mare, ca distanţa razelor unei sfere.”

„Ceea ce turbură mai târziu prima jumătate a vieţii, adică tinereţea, care dealtminteri pare atât de preferabilă bătrâneţii şi o face nefericită, este goana după fericire şi aşteptarea sigură că trebuie să se găsească în viaţă. De aceea şi suntem în anii tinereţii mai totdeauna nemulţumiţi cu starea şi cu împrejurimea noastră oricare ar fi; căci îi atribuim ei ceea ce vine din goliciunea şi mizeria vieţii omeneşti îndeobşte, cu care facem acum cea dintâi cunoştinţă, după ce ne aşteptasem cu totul la altceva. Bine ar fi dacă s-ar învăţa tinerimea de timpuriu să-şi piardă iluzia că are să găsească mare lucru în lume.”

„Dacă, aşadar, caracterul celei dintâi jumătăţi a vieţii este dorul zadarnic de fericire, caracterul celei din urmă este teama de nefericire.”

„Cu vremea ajungem mai mult sau mai puţin la cunoştinţa că orice fericire este himerică, pe când suferinţa este reală. Prin urmare, oamenii cu oarecare minte caută mai curând liniştea şi lipsa de dureri, decât gustarea plăcerilor.”

„pe când tinereţea crede că în lume se găsesc te miri ce fericiri şi plăceri, dar că sunt numai greu de câştigat, bătrâneţea ştie că în lume nu se află nimic, se mulţumeşte în deplină linişte cu o actualitate suportabilă şi se poate bucura şi de lucruri mai mici.”

„Orice om mai deosebit, orice om în afară de acea nemernică majoritate de a omenirii va scăpa cu greu după patruzeci de ani de un fel de melancolie. Căci el începuse fireşte să judece pe ceilalţi după sine, dar cu vremea, dezamăgindu-se, a înţeles că oamenii au rămas îndărăt cu mintea sau cu inima, sau mai des cu amândouă şi nu i-au răspuns ce le-a dat el; din care cauză se fereşte pe cât poate de a mai avea de a face cu ei, precum îndeobşte fiecine va iubi sau va urî singurătate, adică propria sa societate, în proporţia meritului său adevărat. Despre acest fel de mizantropie vorbeşte şi Kant.”

„Cu cât suntem bătrâni, cu atât mai mici ne par toate lucrurile omeneşti. Viaţa, care la început se prezenta înaintea noastră statornică şi neclintită, ni se arată acum ca o fugă grăbită de înfăţişări efemere; nulitatea întregii existenţe se iveşte.”

„Această deosebire a rapidităţii timpului are cea mai hotărâtoare înrâurire asupra felului existenţii noastre la fiecare vârstă. Ea face mai întâi din copilărie epoca cea mai lungă a vieţii şi cea mai bogată în aduceri aminte, deşi cuprinde numai vreo cincisprezece ani; şi apoi ne supune urâtului în proporţie inversă cu vârsta noastră; copiii cer mereu distracţie, fie prin joc, fie prin lucru îndată ce ea încetează, îi cuprinde cel mai chinuitor urât. Şi tinerii sunt încă foarte expuşi urâtului şi se gândesc cu grijă la orele neocupate. La vârsta bărbătească urâtul dispare din ce în ce mai mult; bătrânilor le e vremea totdeauna prea scurtă şi zboară cu iuţeala săgeţii.”

„În tinereţe predomneşte intuiţia, la bătrâneţe reflecţia; cea dintâi este timpul poeziei, cea din urmă mai mult al filozofiei.”

„Cea mai mare energie şi încordare a puterilor intelectuale o avem fără îndoială în tinereţe, cel mult până la al treizeci şi cincilea an; de aici încolo scade, deşi foarte încet. Însă anii următorii, chiar şi bătrâneţea, nu rămân fără compensaţie intelectuală. Experienţa şi erudiţia de-abia acum au devenit destul de bogate”

„În tinereţe credeam că ştim, în bătrâneţe ştim în realitate; şi pe lângă aceasta ştim mult mai multe şi avem o sumă de cunoştinţe culese din toate direcţiile, pătrunse cu mintea şi înlănţuite unele în altele; pe când toată ştiinţa noastră din tinereţe este fragmentară şi plin de lacune.”

„Într-un sens mai larg se poate zice cei dintâi patruzeci de ani ai vieţii ne dau textul, cei din urmă treizeci comentariul, fără de acum n-am putea cunoaşte adevărul înţeles şi conex al textului, precum şi morala şi toată fineţea lui.”

„Spre sfârşitul vieţii e ca spre sfârşitul unui bal mascat, când se scot măştile. Acum vedem, în adevăr, cu cine am avut a face în decursul vieţii. Căci caracterele s-au dezvelit, faptele şi-au dat roadele, operele au aflat aprecierea lor meritată şi iluziile au dispărut. Toate aceste nu le-a putut face decât timpul. Dar lucrul cel mai curios este că şi pe noi înşine în adevărata noastră fiinţă şi menire nu ne cunoaştem şi nu ne înţelegem decât la sfârşitul vieţii, mai ales în raportul nostru cu ceilalţi, cu lumea”

„Tinereţea se numeşte epoca cea fericită a vieţii şi bătrâneţea cea tristă. Aşa ar fi, dacă pasiunile ne-ar face fericiţi. Aceste însă frământă tinerimea, cu puţină plăcere şi cu multe dureri. Bătrâneţea cea rece e liniştită, despre partea lor şi de îndată câştigă un aer contemplativ; căci cunoştinţa devine acum liberă şi ajunge la cârmă şi fiindcă în sine însăşi este lipsită de dureri, ne face cu atât mai fericit cu cât predomneşte mai mult.”

„Oricum ar fi, tinereţea este vremea neliniştii, bătrâneţea vremea liniştii şi aceasta ne dă măsura fericirii amândurora.”

„mai ales liniştea caracterizează bătrâneţea; aceasta însă este o parte însemnată a fericirii, este chiar condiţia şi esenţa ei. Pe când, prin urmare, tânărul îşi închipuieşte că în lume se află te miri ce lucru, numai să ştii unde, bătrânul este pătruns de adevărul lui Koheleth, „toate sunt deşerte” şi ştie că toate nucile sunt seci, oricât ar fi poleite cu aur.”

„Abia într-o vârstă mai înaintată ajunge omul cu desăvârşire la nil admirari al lui Horaţiu, adică la convingerea tare, sinceră şi nestrămutată, că toate lucrurile sunt deşerte şi toată splendoarea lumii înşelătoare himerele au dispărut. Atunci nu-şi mai închipuieşte că undeva în vreun palat sau în vreo colibă, găzduieşte o fericire deosebită, mai mare decât ceea pe care o simte obişnuit în momentele lipsite de dureri fizice sau morale. Atunci nu mai ţine în seamă deosebirile lumeşti între mare şi mic, între sus şi jos. Şi aceasta dă bătrânului odihna sufletească, în urma căreia priveşte surâzând la fantasmagoria lumii. (…) se întăreşte înţelegerea finală despre marea sărăcie şi mizerie a întregii noastre existenţe.”

„Ce e drept, la bătrâneţe scad puterile intelectuale; dar unde a fost mult, tot mai rămâne pentru a combate urâtul. Pe lângă aceste, precum am arătat, experienţa, cunoştinţele, deprinderea şi cugetarea tot mai aduc un spor de înţelepciune, judecata devine mai ageră şi înlănţuirea lucrurilor mai lămurită; în toate se dobândeşte din ce în ce mai mult o privire completă a întregului; astfel, prin ce fel de combinări ale cunoştinţelor grămădite şi din când în când prin înavuţirea lor, tot mai continuă dezvoltarea internă a omului în toate privinţele, spiritul său este ocupat, mulţumit şi-şi află răsplata. Toate aceste compensează pierderile până la oarecare grad.”

„Sărăcia la bătrâneţe este o mare nenorocire. Dacă aceasta este înlăturată şi a rămas sănătatea, bătrâneţea poate fi o epocă foarte suportabilă a vieţii. Cerinţele ei de căpetenie sunt comoditatea şi siguranţa; de aceea ţin bătrânii aşa de mulţi la avere, fiindcă le înlocuieşte puterile pierdute.”

„Sleirea tuturor la bătrâneţe, sleire continuă şi neînduplecată, e fără îndoială lucru foarte trist, dar necesar şi chiar binefăcător, fiindcă pregăteşte moartea, care fără de aceasta ar fi prea grea. Cel mai mare câştig al bătrâneţilor adânci este Euthanasia, moartea uşoară, fără boală, fără spasmuri, fără simţire.”

„Deşi, prin urmare, ca bătrân ai numai moartea înaintea ta, iar ca tânăr viaţa, naşte totuşi întrebarea, care din două este mai grea şi dacă nu e mai bine să ai viaţa îndărăt decât înainte. Din vechime stă scris în Koheleth (7,2) „Ziua morţii este mai bună decât ziua naşterii”. Oricum ar fi a dori o viaţă foarte lungă, e mare temeritate. Căci vorba spaniolă quien larga vida, vive, mucho mal vide, adică cine trăieşte multe zile, vede multe rele.”

Anunțuri

O părere la “Aforisme asupra înţelepciunii in viaţã (Aphorismen zur Lebensweisheit) de Arthur Schopenhauer”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s