PESCĂRUȘUL DE ANTON CEHOV – Comentarii

img_2192

Rezumatul la piesa de teatru “Pescãruşul” de Anton Cehov este disponibil aici.

La un prim nivel de interpretare, piesa se constituie într-o meditaţie asupa teatrului şi, la modul general, asupra rolului artei în existenţa umanã.

Dacã la scriitorul la modã (Trigorin) viaţa este teatru, în sensul cã totul este un context care trebuie redat cu maximã fidelitate în arta înţeleasã ca simpla reflectare a unei realitãţi imediat accesibile şi repetabilã la infinit, la Kostea Treplev teatrul este viaţa. Astfel, la Kostea teatrul se desprinde de vulgaritatea exemplificãrilor nesfârşite şi reduse la esenţa abstractã care nu se regãseşte în viaţa de zi cu zi decât pentru filosoful capabil sã priveascã dincolo de circumstanţele vieţii imediate: „După părerea mea, teatrul contemporan e numai rutină şi prejudecată. Când se ridicã cortina şi (…) ne arată cum mănâncă oamenii, cum beau, cum iubesc, cum umblă, cum sunt îmbrăcaţi; când din scene şi fraze vulgare se căznesc să scoată o morală, o biată morală pe-nţelesul tuturor, folositoare în viaţa de toate zilele; când în mii de variaţiuni îmi servesc mereu acelaşi lucru şi numai acelaşi lucru, îmi vine să fug, şi fug aşa cum a fugit Maupassant din faţa turnului Eiffel, care-i strivea creierul cu vulgaritatea lui!

SORIN: Nu se poate trăi fără teatru.

TREPLEV: Trebuie căutate forme noi.”

Replica unchiului Sorin cã nu se poate trãi fãrã teatru aminteşte de dramaturgia socialã a lui Erving Goffman din Prezentarea sinelui în viaţa de zi cu zi. Nevoia aceasta de teatru e trãitã în moduri foarte diferite de personajele piesei. Unele şi-o însuşesc în chipul amãgirii proprii necesare pentru a suporta şi pentru a învinge – mãcar în aparenţã – realitatea cotidianã. Astfel,  Arkadina, mama lui Kostea, se minte şi are nevoie sã fie constant minţitã şi de cei din jur cã e tânãrã, frumoasã şi iubitã. (Interesantã e şi orchestrarea spontanã a tuturor celor care o înconjoarã spre a îi menţine intactã aceastã iluzie. Utilizând un concept a lui Pierre Bourdieu, e vorba de habitus aici.) Treplev o trãieşte în modul cel mai radical ca destinul ineluctibil al geniului creator, iar între aceste douã extreme apar şi diferite forme de emulaţie cum e Nina care tânjeşte dupã strãlucirea acestei lumi, glorie şi faimã.

Dacã pentru Trigorin scrisul e un comportament obsesiv-compulsiv şi o preocupare chinuitoare, la Treplev e o nevoie fundamentalã, mai elementarã poate şi decât dragostea. Pe Trigorin şi pe Treplev îi uneşte însã nemulţumirea tipicã creatorului faţã de propria operã care mereu li se înfãţişeazã nemulţumitoare pe fondul îndoielilor constante în ceea ce priveşte propria valoare şi autenticitatea vocaţiei artistice şi a talentului propriu.

Kostea respinge critica Ninei cã piesa lui de teatru nu ar avea „personaje vii”, explicând cã „[n]u trebuie să înfăţişăm viaţa aşa cum e, sau cum ar trebui să fie, ci cum ne-o închipuim în visurile noastre”. Pentru naivitatea Ninei însã, operei lui Kostea îi lipseşte acţiunea şi dragostea şi ea rãmâne astfel „numai literatură”. Treplev îşi doreşte însã prin opera sa sã îi conteste pe scriitorii consacraţi deveniţi anacronici, care au pus stăpânire pe artă în aşa fel încât numai piesele lor nãtânge şi fără duh sunt singurele considerate legitime, iar orice inovaţie e suprimatã. Chiar mama îl respinge pe Kostea, numindu-l decandent. Aceeaşi mamã recunoaşte la sfârşitul piesei dupã ce Treplev reuşise sã îşi publice unele scrieri cã nu a citit nimic din opera fiului pentru cã, sufocatã cum era de o permanentã pictisealã, i-a lipsit timpul.

Cred cã Cehov încearcã prin aceastã piesã sã aducã o criticã voalatã la adresa statu-quoului artei din epoca sa. Ca şi personajul sãu, autorul propune o abordare diferitã a piesei de teatru faţã de cea consacratã la momentul respectiv, prin aceea cã în loc sã punã în scenã momente foarte dramatice (cum ar fi tentativa de suicid a lui Kostea), Cehov alege ca acestea sã se desfãşoare în afara scenei şi sã se concentreze în schimb pe dialoguri care lasã loc multor interpretãri, fãrã a impune în mod hotãrâtor vreuna. Aceastã abordare a lui Cehov se apropie mult de abordarea pe atunci inovatoare a lui Shakespeare în Hamlet. La momentul apariţiei lui Hamlet, teatrul urma îndeaproape principiile descrise de Aristotel în Poetica sa, ori Shakespeare alege sã contrazicã aceste norme când se hotãrãşte sã scoatã în evidenţã mai ales personajele şi gândurile lor exprimate în monologuri, în defavoarea acţiunii. De altfel, existã un grad de intertextualitate între Pescãruşul lui Cehov şi Hamletul lui Shakespeare uşor de reperat şi pentru neofiţi, dat fiind cã mai multe personaje din piesa autorului rus citeazã explicit pasaje din Hamlet.

În piesa lui Cehov se confruntã mai multe abordãri ale artei: arta privitã ca îndeletnicire nobilã (Trigorin), arta ca mijloc de a cunoaşte celebritatea (Arkadina, Nina) sau arta ca destin implacabil (Kostea). Kostea nu poate accepta o standardizare a artei, chiar dacã e conştient cã refuzând sã se supunã canoanelor vremii, el renunţã la recunoaşterea pe care ar merita-o: „Ce uşor e, doctore, să fii filozof pe hârtie, şi ce greu e în realitate!” Pentru Kostea arta e vocaţie şi el nu o poate trãi decât în varianta ei cea mai autenticã, fãrã compromisuri. Trigorin recunoaşte cã de multe ori nici nu înţelege ce scrie, dar cu toate acestea se bucurã de succes la public, deşi e limpede cã talentul lui nu e de primã mânã.  Pentru el arta e un meşteşug, dar cum el şi în dragoste a fost mereu un nevolnic, tot astfel nici în artã nu are curajul sã îşi asume riscuri şi se limiteazã la simple descrieri lipsite de conţinut. Kostea, în schimb, pe mãsurã ce îşi croieşte un drum propriu în artã e de pãrere cã „nu e vorba nici de forme vechi şi nici de forme noi şi că omul scrie fără să se gândească la nici un fel de forme, scrie pentru că scrisul se revarsă liber din sufletul lui”. Kostea aşadar nu poate trãi arta înãuntrul vreunui program, ci e stãpânit de nevoia de a reda ceea ce fierbe în el. O diferenţã uriaşã între artistul autentic (Treplev) care trãieşte în şi prin artã şi diletantul, oportunistul (Trigorin) care doar reproduce compulsiv scene din realitatea imediatã.

Lui Treplev, chiar dupã ce a reuşit sã îşi publice unele lucrãri, i se recunoaşte talentul şi expresivitatea, dar i se reproşeazã constant cã nu urmăreşte idei precise, uşor de recunoscut pentru public şi astfel îşi iroseşte talentul. Dar prin stilul neconvenţional al creaţiei sale, Kostea dovedeşte încã o datã tãria de a o apuca pe un drum nou, curajul nebunesc de a abandona cãrarea bãtãtorita, de a desconsidera partea materialã şi de a se avânta, fãrã plasã de siguranţã şi fãrã speranţa de a fi înţeles înspre înãlţimile spiritului. Dacã ar fi sã îl supunem pe Treplev unei analize în spiritul lui Pierre Bourdieu, am putea concluziona cã el nu e persoana care sã accepte regulile jocului atunci când încearcã sã se afirme în câmpul (francezã: champ) creaţiei artistice. Ori tocmai aceasta este regula de bazã pentru a putea accede la un anume câmp al vieţii sociale şi pentru a reuşi o poziţionare favorabilã înãuntrul sãu! Kostea are un capital cultural mare, dar lipsa celorlalte douã tipuri de capital (social şi economic) îl priveazã de şansa de a ajunge un artist consacrat în configuraţia existentã a câmpului artistic.

Treplev e simptomatic pentru omul din zorii epocii de masã pentru care singurãtatea e realitatea ultimã aşa cum scria José Ortega y Gasset. El resimte pe deplin presiunea potenţialului sãu, a şanselor, nevoia de realizare individualã şi pericolul conex al pierderii de sine în hãţişul posibilitãţilor. Tocmai de aceea se şi plânge cã nu şi-a gãsit chemarea în „haosul visurilor şi al imaginilor”.

Fãrã a mai insista asupra simbolului pescãruşului care mi se pare îndeajuns de bine zugrãvit în piesa de teatru încât sã nu mai necesite comentarii suplimentare, aş vrea sã remarc modul în care Cehov foloseşte inclusiv intertextualitatea cu Hamlet pentru a pune în scenã diferitele abordãri ale iubirii: „ARKADINA (recitând din Hamlet): Dar fiul meu, opreşte… ochii parcă pe dos mi i‐ai întors acum, şi văd atâtea pete în ființa mea că mă întreb: se vor mai şterge‐odată?…

TREPLEV  (recitând din Hamlet): Mă‐ntreb de ce păcatului te‐ai dat, iubire în mocirlă căutând?”

Cehov ne aratã cã felul de a iubi variazã semnificativ în funcţie de natura omului. Astfel, avem dragostea becisnicã, ruşinoasã a nevolnicului Trigorin care nu poate lua decât forma amantlâcului, iubirea auto-centratã a Arkadinei care nu ţine cont nici de moralã, nici de realitate, iubirea disperatã şi naivã a Ninei, dragostea pragmatica a Maşei care poate fi smulsã din suflet dupã cum vrea fiecare şi iubirea ca destin necruţãtor a lui Treplev.

Confirmând principiul repetat aproape obsesiv in piesa de teatru cã în univers numai spiritul rămâne veşnic neschimbat, se observã o continuitate între modul de a înţelege arta al personajelor şi felul în care acestea sunt capabile sã trãiascã iubirea. Trigorin, de pildã, tânjeşte dupã „iubirea tinerească, plină de farmec şi poezie, care te fură în lumea visurilor”, considerând cã numai ea poate aduce fericirea pe pământ. Dar firea moale, lipsitã de orice fermitate a lui Trigorin îl face sã se plictiseascã repede de prospeţimea iubirii pe care naiva Nina i-o oferã. Tânãra Nina rãmâne decepţionatã şi cu minţile rãtãcite dupã idila cu molâul Trigorin. E ca şi cum Trigorin cautã cu disperare ceva, dar nu e capabil sã se bucure cu adevãrat de ceea ce îşi doreşte: e un scriitor la modã, dar personal se simte un biet scrib care transcrie compulsiv tot ceea ce vede şi aude în jurul sãu, fãrã sã înţeleagã ceea ce face; tânjeşte dupã sinceritatea iubirii tinereşti, dar atunci când o gãseşte nu o preţuieşte deloc. Ca şi în secvenţã când cere ca pescãruşul împuşcat de Kostea sã fie împãiat şi apoi repetã obsesiv cã nu îşi poate aminti de o asemenea dorinţã, Trigorin pare mânat de setea de autenticitate în demersurile lui, chiar dacã – paradoxal – aceasta este doar simulatã. Poate tocmai pentru cã diletantul nu poate, oricât s-ar strãdui, decât sã simuleze ceea ce la artistul cu vocaţie se revarsã natural şi fãrã putinţa de a fi stãvilit din suflet.

Treplev, ca şi personajul din piesa lui, se simte bãtrân deşi nu este şi resimte acut nevoia de armonie. Kostea este un om care duce povara unui suflet universal, îl arde dorul de a îşi transcende limitele ca fiinţã umanã. De partea cealaltã, unchiul lui, Sorin, e un exemplu al omului care s-a complãcut într-un compromis cãlduţ, aparent de succes la exterior, dar care, în fapt, l-a omorât de mult pe interior. Treplev e dintr-un cu totul alt aluat, el nu are laşitatea acestui compromis existenţial şi are nechibzuinţa vieţii fãrã compromisuri. La capãtul drumului nu îl aşteaptã pe niciunul dintre cei doi rãsplata unei fericiri fãrã cusur şi fãrã margini, dar mãcar Treplev are satisfacţia de a fi trãit mereu autentic, mereu egal cu sine cum ar spune Schopenhauer, dupã legile spiritului imuabil şi departe de ispitele materiei nestatornice.

Rezumatul la piesa de teatru “Pescãruşul” de Anton Cehov este disponibil aici.

Anunțuri

2 păreri la “PESCĂRUȘUL DE ANTON CEHOV – Comentarii”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s