Waiting for the Barbarians (Aşteptându-i pe barbari) de J. M. Coetzee – Comentarii

K1024_IMG_0338
Kings Canyon, Parcul National Watarrka, Northern Territory, Australia

Rezumatul la Waiting for the Barbarians (Aşteptându-i pe barbari) de J. M. Coetzee e disponibil aici.

Romanul lui Coetzee e compact şi surprinzãtor de uşor de citit. Dar ceea ce e cu adevãrat remarcabil e modul în care autorul înţelege sã concentreze un conţinut noţional complex şi deosebit de incomod în cuvinte înşelãtor de simple. Eroul principal este magistratul şi romanul reflectã exclusiv perspectiva lui. Deşi pãtrundem în cele mai intime gânduri ale acestui om aflat în pragul pensionãrii, el nu este niciodatã descris sau numit, cum nu este numitã nici fata sau Imperiul ori oraşul în care se desfãşoara acţiunea (nici mãcar perioada istoricã). Lipsa aceasta de claritate, neîndoielnic voitã, acţioneazã ca un catalizator în direcţia accelerãrii identificãrii cititorului cu bãtãlia interioarã a personajului principal. Şi desigur cã acest personaj central al romanului nu are nici pe departe stofã de erou. Dimpotrivã chiar. Dincolo de creşterea lui de gentleman, e plin de metehne şi de porniri nu tocmai lãudabile (chiar el îşi descrie starea naturalã ca pe o „concupiscenţã placidã”). Dar acest mic oficial dintr-un târg de provincie prãfuit şi uitat de lume care nu ar avea în mod normal cu ce sã iasã în evidenţã este atras împotriva voinţei sale in vârtejul evenimentelor, deşi el niciodatã nu şi-a dorit altceva decât o viaţã liniştitã de slujitor credincios al Imperiului, în timpuri liniştite.

În cele ce urmeazã mã voi opri asupra câtorva dintre temele cele mai importante abordate în carte. Evident cã în roman aceste teme sunt interconectate în aşa fel încât se susţin şi se potenţeazã reciproc, iar tratarea lor separatã vine cu preţul pierderii complexitãţii atât de rafinat construite de autor, dar gândirea lui Coetzee e de o asemenea profunzime încât altminteri ar fi foarte dificil de pãtruns mesajul operei. Aşadar, şi de aceastã datã, încercarea mea de interpretare e complementarã lecturii operei, aceasta fiind singura cale de a aprecia cu adevãrat genialitatea lui Coetzee.

 

Justiţia

Romanul se constituie, în mod evident, într-o criticã fãrã menajamente a justiţiei în modul în care ea este aplicatã de cãtre stat, ridicând în acelaşi timp întrebãri fundamentale legate de gradul de corespondenţã al acesteia cu dreptatea. Nu e deloc întâmplãtor cã tocmai un slujitor credincios al justiţiei Imperiului ajunge sã simtã pe propria piele gustul „dreptãţii” Imperiului – şi mai cã plãteşte cu viaţa, evident fãrã sã fi sãvârşit vreo infracţiune şi fãrã sã i se fi acordat şansa de a apãrea mãcar în faţa unui judecãtor. Sociologul Howard Becker (1963) a explicat cã devianţa este creatã social prin impunerea de reguli de cãtre anumite grupuri sociale a cãror încãlcare apoi constituie o infracţiune. Aşadar, devianţa nu este o calitate intrinsecã a acţiunilor oamenilor. Ori aceastã proprietate picã la ţanc într-un context precum cel descris in romanul lui Coetzee: nu doar cã magistratului i se poate scorni o infracţiune astfel, dar tot prin deformarea de reguli definite social chiar şi torturile groaznice ale lui Joll devin practici admisibile.

Începutul acţiunii romanului e marcat de apariţia unor ştiri din îndepãrtata capitalã care dãdeau ca sigurã rãzvrãtirea barbarilor la graniţã, deşi locuitorii de pe graniţã nu au observat nimic în acest sens. Magistratul nu e însã surprins de apariţia zvonurilor despre atacul iminent al barbarilor cãci „o datã în fiecare generaţie, fãrã excepţie, apare un episod de isterie legat de barbari”. Astfel se creeazã ceea ce în sociologie se numeşte o panica moralã, o situaţie în care o problemã socialã apare brusc, produce consternaţie în instituţiile puterii şi pare sã necesite mãsuri excepţionale, dar poate dispãrea la fel de brusc şi fãrã urmãri cum a apãrut. O caracteristicã a panicilor morale e crearea aşa-numitelor „popoare demonizate” (Cohen, 1972) care sunt fãcute sã întruchipeze ceea ce societatea nu ar trebui sã fie. Fãrã îndoialã, barbarii sunt reprezentaţi în aşa fel de organele Imperiului în romanul lui Coetzee încât sunt transformaţi simbolic într-un popor demonizat (însã consecinţele acestei resemnificãri sunt cumplit de reale şi imediate – înrobire, torturã, moarte). Sigur cã romanul lui Coetzee criticã dur absurditatea proiectãrii tuturor acţiunilor în sfera criminalitãţii. Cititorului nu are cum sã îi scape ironia amarã din episodul în care vestigiile pictate colectate de-a lungul anilor din ruinele din jurul oraşului de cãtre magistrat (care spera sã ajungã sã le desluşeascã cândva) sunt aduse apoi de soldaţi ca dovezi „incontestabile” ale comunicãrii uneltitoare dintre acesta şi barbari. Dar desigur cã existã şi o serie de scopuri practice în spatele stârnirii unei panici morale care sunt legate de stimularea conformitãţii şi supunerii în rândul propriei populaţiei, consolidarea şi extinderea puterii, catharsisul social etc. În general, panicile morale sunt deosebit de eficiente, tocmai pentru cã au un cost imediat scãzut. În fond, ce înseamnã în logica de ansamblu a perpetuãrii Imperiului surghiunirea sau chiar lichidarea fizicã a unui grup social nedorit ori poate chiar incomod? În urma panicilor morale rãmâne tot mai schilodit doar conceptul de dreptate, dar în vârtejul evenimentelor cui îi arde sã se ocupe de asemenea abstracţiuni, în afara unui magistrat bãtrân de provincie pe care natura lui patricianã îl aruncã în morișca desfãşurãrilor de forţã, laolaltã cu barbarii proaspãt demonizaţi?

Magistratul explicã modul de acţiune al Direcţiei a Treia: „vor folosi legea împotriva mea, atâta vreme cât le va fi de folos, apoi vor aborda alte metode. (…) Pentru oamenii care nu acţioneazã sub statut, procesul legal este doar un instrument între multe altele”. De altfel, el remarcã faptul aceşti funcţionari brutali astãzi aflaţi în serviciul Imperiului, ar fi putut la fel de bine alege sã devinã infractori – „(dar ce ramurã de muncã mai nimeritã ar fi putut alege decât Direcţia!)”. Dispreţul acestor torţionari sadici pentru procesul corect al legii denatureazã justiţia într-o caricatură, o scuzã menitã sã creeze legitimitate pentru ceea ce e inadmisibil. Magistratul e conştient cã ei nu îi vor permite niciodatã unui om care e încã sãnãtos şi suficient de puternic pentru a îi înfrunta sã aparã în faţa unui tribunal, ci vor avea grijã sã îl ţinã prizonier în întuneric pânã va deveni un idiot îngãlat, o umbrã a ceea ce a fost pentru ca în doar cinci minute sã îl poatã trece de ochii lumii prin procedurile legale atât de nesuferite lor. Încrederea nezdruncinatã în justiţie a magistratului de carierã care pãşeşte în celulã sigur de caracterul irefutabil al argumentelor sale în faţa unor acuzaţii absurde de complot cu barbarii este zdruncinat în lunile de arest abuziv. Închisoarea îl transformã dintr-o persoanã într-o simplã grãmadã de carne şi oase care realizeazã la modul cel mai brutal cât de rudimentarã e libertatea. E forţat astfel sã opereze o descentralizare a universului (nu fãrã ironie noteazã cã, de vreme ce el nu e centrul universului torţionarilor sãi, nu e nimic maliţios în faptul cã l-au lãsat fãrã hranã vreo douã zile, pur şi simplu uitaserã de el). Realizeazã cât de arbitrarã e forţã Imperiului nu din romanele lui Kafka, ci prin samavolnicia de a fi transformat în ceva cu totul diferit decât era când a pãşit în închisoare de cãtre un aparat al Imperiului ce pare ireal, dar ale cãrui acţiuni sunt îngrozitor de reale – sigur, totul desfãşurându-se la adãpostul “justiţiei” incontestabile. În aceste condiţii, dintr-un principiu cãlãuzitor indispensabil, justiţia ajunge un lux pe care ţi-l poţi permite doar atâta vreme cât trupul ţi-e întreg şi sãnãtos şi pe care îl uiţi rapid atunci când eşti supus torturilor.

Dar Coetzee nu cade în capcana simplificãrii şi a demonizãrii gratuite a Celuilalt prin crearea unei antinomii între magistratul bun şi lacheii rãi ai Imperiului. În critica sa acidã, magistratul nu se cruţã nicicum pe sine ca instrument al aceluiaşi Imperiu. El recunoaşte în repetate rânduri cã  nu e nimic înãlţãtor în suferinţã lui în închisoare şi nu existã nici vreo mãreţie consolatoare în ea. Dar toatã cariera sa a fost convins de faptul cã toţi oamenii sunt în mod necesar supuşi legii şi chiar dacã orice creaturã – om sau animal – vine pe aceastã lume cu nişte principii clare a priori ale binelui şi rãului, realitatea pe care şi el ca magistrat a apãrat-o e cã „trãim într-o lume a legilor (…) o lume a lucrurilor de calitatea a doua (a world of the second-best). (…) Tot ce putem face e sã sprijinim legile, noi toţi, fãrã sã lãsãm amintirea dreptãţii (a priori – n.n.) sã pãleascã.” Aşadar şi el a fãcut parte dintre cei care au apãrat faptul cã trebuie sã ne temperãm pãrerile noastre despre ceea ce este drept sau nu – care decurg din acea amintire a priori a dreptãţii – dupã spiritul legilor actuale, mai mult sau mai puţin strâmbe, dar care trebuie respectate universal.

Lipsa indulgenţei faţã de propria persoanã e şi mai clar exprimatã în scena bãtãii publice a prizonierilor, când magistratul strigã „nu” încercãrii colonelului Joll de a îi mutila pe aceştia cu un ciocan (pentru aceasta şi magistratul e apoi desfigurat). „Aş fi îndrãznit sã înfrunt mulţimea pentru a cere dreptate pentru aceşti ridicoli prizonieri barbari puşi cu spatele în sus? Dreptate: dacã articulezi un cuvânt, când se va termina totul? E mai simplu sã strigi Nu! E mai simplu sã fii bãtut şi sã fii transformat în martir. E mai simplu sã îmi pun capul pe butuc decât sã apãr cauza dreptãţii pentru barbari: cãci încotro ar putea duce aceastã argumentaţie decât la depunerea armelor noastre şi la deschiderea porţilor oraşului pentru oamenii al cãror pãmânt l-am cotropit? Bãtrânul magistrat, apãrãtorul supremaţiei legii, duşman în propriul sãu fel al Statului, atacat şi încarcerat, virtuos inexpugnabil, nu e lipsit de junghiurile propriilor îndoieli” (traducerea mea din englezã, s.n). Dreptatea nu poate fi decât o biatã ficţiune într-o lume în care unora le e permis – în virtutea apartenenţei lor la un Imperiu – sã invadeze pãmântul altora. (În aceastã cheie, mi se pare foarte interesant cã autorul a ales sã se mute din Africa de Sud natalã tocmai în Australia.) În explicitarea îndoielilor care îl bântuie pe magistrat chiar atunci când se opune violenţei descãtuşate a soldaţilor, ne ajutã un citat din roman, aparent fãrã legãturã, referitor la ruinele vechilor aşezãri din deşert: „Nu e întotdeauna uşor sã îţi dai seama unde se ascund necropole barbare. E recomandat sã sapi pur şi simplu la întâmplare: poate cã tocmai în locul pe care stai vei descoperi vestigii, cioburi, rãmãşiţe ale morţilor” (traducerea mea din englezã, s.n).  Suntem aşadar cocoţaţi la propriu şi la figurat pe cadavrele trecutului şi ascundem în noi şi perpetuãm pe neştiute violenţa şi nedreptatea cuceritorului.

Chiar şi multilat şi supus unor chinuri grele, magistratul îşi doreşte sã trãiascã, indiferent de condiţii pentru cã nimeni nu meritã sã moarã. Şi dupã eliberarea sa, el scrie „trãiesc ca o vitã la uşa din spate, ţinut în viaţã probabil doar ca dovadã a animalului care stã ascuns în fiecare iubitor de barbari”. Arestul îl face sã parcurgã metamorfoza inversã lui Gregor Samsa (din povestirea lui Kafka), ajutându-l sã realizeze nu atât starea deplorabilã în care a ajuns, ci mai ales ticãloşia acelei concupiscenţe placide în care şi-a trãit pânã atunci viaţa de apãrãtor al legii Imperiului. Dupã un parcurs introspectiv dureros care a tãiat în carne vie mai aspru decât loviturile nemiloase ale soldaţilor lui Joll care l-au sfârtecat fizic, magistratul ajunge sã realizeze ce fel de gânganie uriaşã a fost şi el, fãrã sã îşi fi dat seama, în calitatea lui de cetãţean şi de slujitor al Imperiului. Totuşi, nu existã glorie în suferinţã lui pentru cã nu are unde se refugia (se şi întoarce voluntar în arest) şi nici nu e posibilã o sciziune completã şi definitivã a individului de Imperiu, cu ideologia sa insidioasã. Şi nici nu va intra în istorie ca martir pentru cã, aşa cum îi spune colonelul Joll, „aceste probleme de pe frontierã n-au nicio importanţã. Curând ele vor trece şi graniţã va dormita din nou încã vreo douãzeci de ani. Oamenii nu sunt interesaţi de istoria din fundul lumii.” Cu alte cuvinte, fericiţi cei săraci cu duhul, cãci la umbra ignoranţei lor înfloreşte nedreptatea. Şi totuşi faptul cã o asemenea situaţie în care un „torţionar obscen” creeazã probleme pe frontierã care se soldeazã cu morţi şi schilodiţi justificate perfid mai apoi ca represalii (la un atac imaginar al barbarilor) e consideratã prea trivialã pentru a fi consemnatã în vreo istorie, te face sã te întrebi cât amar şi tragedie se ascunde în întâmplãrile care sunt considerate prea neînsemnate ca sã fie înregistrate de istorie. Într-o lume astfel amuţitã structural, magistratul torturat ca şi barbarii schingiuţi şi omorâţi apar ca nişte particule minuscule în oceanul de „glorie” al Imperiului.

Caracterul maleabil cãruia nu-i lipsesc nici tonalitãţile de farsã al justiţiei este revelat cu ocazia eliberãrii neașteptate a magistratului: „‚Cum ai putea tu sã fii prizonier când nu avem niciun act în acest sens? Crezi cã nu documentãm totul? Nu avem nici mãcar un act referitor la tine. Prin urmare trebuie sã fii un om liber.’’” Justiţia ajunge un cuvânt mârșav care e rãstãlmãcit dupã cum e mai avantajos într-o anume situaţie, dar alimentându-se încã dintr-o abstracție care în aceastã luminã ajunge o ironie amarã. Cred cã la aceastã deformare şi stâlcire a conceptelor specificã lumii civilizate face şi autorul aluzie în scena tãlmãcirii plãcuţelor pictate colectate de magistrat din ruinele din deşert. Când este acuzat cã acestea ar fi rãvaşele trimise de cãtre barbarii cu care uneltea împotriva Imperiului, magistratul inventeazã pe loc o traducere uluitoare: „Uite, e un singur semn [pe plãcuţã]. Acesta este semnul barbarilor pentru rãzboi, dar mai are şi alte semnificaţii. Poate sã însemne rãzbunare şi, dacã îl întorci cu susul în jos aşa, poate fi fãcut sã însemne justiţie/dreptate. Nu se poate şti care semnificaţie era cea intenţionatã. E parte din viclenia barbarilor” (traducerea mea din englezã, s.n). Dacã oficialii regimului abuzeazã de concepte cum ar fi justiţia, prin aceastã minciunã monumentalã şi spontanã magistratul rãspunde inversiunii lor printr-o inversare simbolicã a rolurilor, lãsând sã se înţeleagã cine sunt cei cu adevãrat barbari în acest caz. Atunci când magistratul le îndrugã anchetatorilor cã plãcuţele misterioase formeazã o alegorie care poate fi cititã la multe niveluri şi, în plus, fiecare plãcuţã luatã separat poate fi şi ea cititã în multe feluri, el descrie foarte bine procesul de resemnificare continuã pe care îl parcurg semnele în societate, aşa cum ni-l explicã semiotica.

Gãsim în roman o abordare asemãnãtoare cu cea a lui Schopenhauer. Dacã Schopenhauer scria cã „lumea este reprezentarea mea” (1819/ 1995, p. 14 , traducere de Emilia Dolcu, Viorel Dumitraşcu, Gheorghe Puiu), Coetzee ne face sã înţelegem cã suntem inseraţi într-o lume socialã, chiar înainte de a fi inseraţi într-o lume naturalã şi de câte ori cele douã intrã în conflict, are câştig de cauzã „realitatea” produsã şi ratificatã social. Pentru Coetzee, nu doar apartenenţa individului vine în straturi succesive, ci şi „adevãrul”.

 

Rasismul

Deşi romanul surprinde cu o absenţã totalã a referirilor la culoarea pielii şi la trãsãturi fizice în general, el e în mod evident saturat de un mod de a percepe realitatea profund rasist. Chiar de la titlu, cititorul e confruntat cu amestecul de (auto-)ironie, criticã acidã şi rasism fățiș din termenul „barbar”. Sigmund Freud în Das Unbehagen in der Kultur aratã cã termenul „barbar” are înţelesul de opus al culturii. Impresia mea a fost cã un portret atât de convingãtor şi de neiertãtor al rasismului nu ar fi putut fi fãcut decât de cineva care a crescut cu el (şi aici nu pot sã nu mã gândesc la tipul de socializare la care vrând-nevrând Coetzee a fost supus în Africa de Sud în anii apartheidului, deşi romanul e clar unul de ficţiune). Regãsim la Coetzee critica acelui tip de rasism naturalizat, care a saturat toate sferele, atât de puternic împãmântenit încât nu numai cã structureazã automat toate percepţiile, dar apare ca singura posibilitate admisibilã, care nu doar cã nu tolereazã vreo împotrivire, dar pare sã fi stârpit anticipativ din rãdãcinã pânã şi germenii oricãrei posibilitãţi de opoziţie.

Presãrate prin tot romanul sunt afirmaţii de o facturã rasistã clarã. Coloniştii îi privesc pe pescarii aborigeni atunci când mãnâncã „de parcã ar fi nişte animale ciudate”, dar se plictisesc rapid de „neruşinarea lor animalicã”, lãcomia lor alimentarã şi de firea lor volatilã. În general, şi cei mai prãpãdiţi dintre orãşeni îi privesc cu dispreţ pe barbarii pe care îi considerã leneşi, imorali, jegoşi şi proşti, ceea ce nu îi împiedicã sã îi fure cât pot atunci când fac negoţ cu ei, ademenindu-i cu alcool. (Se ştie cã populaţiile aborigene au genetic o rezistenţã extrem de scãzutã la alcool, dublatã de o propensitate de a dezvolta rapid dependenţã faţã de acesta. De altfel, strategia momirii cu alcool a bãştinaşilor pentru a îi fura la drumul mare, inclusiv de pãmânturile lor, dar şi pentru a îi face sã se conformeze pomelnicului de prejudecãţi enumerate mai sus a fost practicatã la scarã larga în istorie, din America pânã în Australia. Mi se pare oportun sã repet ca avem de-a face însã cu un roman de ficţiune aici.) Magistratul spune cã a încercat fãrã succes timp de douãzeci de ani sã lupte împotriva acestui dispreţ faţã de barbari care nu are o bazã mai serioasã decât unele diferenţe între manierele de la masã şi mici variaţii în structura pleoapelor. Dar când are rasismul vreo bazã realã, solidã?

Cu toate acestea – şi în concordanţã cu modul perfid de operare al rasismului – magistratul expune şi atitudini contradictorii cu privire la bãştinaşi: „Ar fi cel mai bine dacã acest capitol obscur din istoria lumii s-ar termina imediat, dacã aceşti oameni urâţi ar fi raşi de pe faţa pãmântului şi dacã am jura sã o luãm din nou de la început, sã administrãm un imperiu în care sã nu mai fie nedreptate şi durere. Nu ar costa mult sã îi ducem în deşert (poate dându-le mai întâi de mâncare ca sã poatã merge pe propriile picioare), sã îi punem sã sape, cu ultimele puteri, o groapã suficient de adâncã sã încapã toţi întinşi în ea (sau chiar sã o sãpãm noi pentru ei!) şi, dupã ce îi lãsãm îngropaţi acolo în vecii vecilor, sã ne întoarcem în oraşul fortificat plini de noi intenţii, noi hotãrâri. Dar aceasta nu va fi calea mea. Noii oameni ai Imperiului [soldaţii] sunt cei care cred în începuturi noi, noi capitole, pagini nescrise; eu mã chinuiesc cu vechea poveste, sperând ca înainte sã se fi terminat sã îmi arate de ce mi s-a pãruit mie cã meritã osteneala” (traducerea mea din englezã, s.n). Pe lângã elementele care amintesc de activitatea groaznicelor Einsatzgruppen în cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, şi în acest citat cu trimitere directã la epurare etnicã se simte atitudinea ambivalentã a magistratului, specificã modului de operare al rasismului. Dar alte ori pendularea internã a magistratului e şi mai evidentã: „Îmi doresc ca aceşti barbari sã se revolte şi sã ne dea o lecţie, ca sã învãţãm sã îi respectãm. Noi considerãm ţara aceasta ca fiind a noastrã, parte din Imperiul nostru – avanpostul nostru, colonia noastrã, centrul nostru comercial. Dar aceşti oameni, aceşti barbari nu vãd deloc lucrurile astfel. Noi suntem aici de mai bine de o sutã de ani, am recâştigat teren din deşert şi am construit sisteme de irigaţii şi am plantat culturi şi am construit case solide şi am împrejmuit oraşul cu un zid, dar ei încã ne considerã vizitatori, trecători” (traducerea mea din englezã, s.n). Prezentând şi punctul de vedere al barbarilor, autorul opereazã o schimbare de perspectivã asupra timpului şi a istoriei prin mutarea centrului atenţiei de la viaţa individualã trecatoare la nivelul întregii stirpe. Şi în gândirea barbarilor, ca şi in filosofia lui Schopenhauer, ceea ce conteazã e continuitatea speciei. Dar îndoielile, rezultate din confruntarea internã a ideologiei rasiste cu lucirile intermitente ale raţiunii (resturile care nu au putut fi sufocate complet de prejudecãţi) îl chinuie pe magistrat, care are însã curajul extraordinar de a le recunoaşte şi înfrunta: „la urma urmei, chiar cred cu adevãrat ce am tot spus? Chiar aştept cu nerãbdarea victoria modului de viaţã barbar: toropealã intelectualã, neglijenţă, tolerarea molimelor şi a morţii?” (traducerea mea din englezã, s.n). E evidentã aici lupta internã între nişte principii de minim bun simţ şi predeterminãrile ideologice ale persoanei care vin la pachet cu inserţia sa socialã.

Subtemã: Între rasism şi erotism

Abordarea cea mai directã a temei rasismului se regãseşte în modul de relaţionare al magistratului cu fata barbarã. Atitudinea acestuia faţã de tânãrã e adesea contradictorie, o manifestare tipicã a rasismului. Astfel, magistratul e supãrat pe sine „pentru cã o vreau şi nu o vreau” [pe fatã]. Aceasta e exteriorizarea unei atitudini profund rasiste, dupã cum ne explicã şi Stuart Hall, în care fiinţa discriminatã e în acelaşi timp poftitã, doritã cu ardoare, dar şi respinsã. Magistratul recunoaşte cã, pe de o parte, i-a oferit protecţia lui fetei pentru cã îşi dorea sã compenseze cumva suferinţa ei în mâinile soldaţilor care au schilodit-o şi orbit-o, voia sã îi fie cumva tatã. Dar dupã ce asistase la uciderea tatãlui ei natural de cãtre aceiaşi torţionari, fata nu mai credea în taţi şi sigur cã pe lângã aceste porniri decente, magistratul era impulsionat şi de alte tendinţe îndoielnice. În relaţia lui cu fata, magistratul penduleazã între rolul unui albatros protector şi „o cioarã laşã cãreia îi e fricã sã atace atâta vreme cât prada sa încã mai respirã”. Aceastã oscilaţie se regãseşte şi în atitudinea impenetrabilã a fetei care poate cã e supusã ca urmare a creşterii sale barbare (cum presupune iniţial magistratul) sau poate e pur şi simplu indiferentã pentru a îşi asigura un acoperiş deasupra capului şi hrana (cum tot magistratul bãnuieşte). Faptul cã fata e descrisã în mod repetat ca o suprafaţã impenetrabilã ne duce cu gândul la procesele de reificare ale obiectului dorit şi urât în acelaşi timp, specifice rasismului. Pânã şi comportamentul erotic al magistratului e indirect, fãrã nicio legãturã între feminitatea ei şi dorinţã lui, de care nici mãcar el nu e sigur. Şi deşi nu pregetã sã o considere „urâtã, urâtã” (alteori „o tânãrã spiritualã şi atrãgãtoare”), totuşi existã o legãtura bolnãvicioasã, dar magneticã între cei doi care redã îndeaproape modul de relaţionare dictat de ideologia rasistã. „Oamenii vor spune cã ţin douã animale în apartamentul meu, o vulpe [avea un pui de vulpe] şi o fatã” (traducerea mea din englezã, s.n). Faptul cã se desfãşoarã pe un fundal profund rasist face ca relaţia nefireascã dintre fatã şi magistrat sã împrumute ceva din fascinaţia fructului oprit, deşi magistratul e perfect conştient de dezaprobarea întregului oraş faţã de escapadele sale cu fata barbarã şi la un moment dat ajunge şi el profund dezgustat de ticãloşia sa de a silui fete tinere, biete copile.

Dorinţa pãrea sã aducã cu sine un patos al distanţarii şi separãrii pe care nu avea niciun sens sã îl neg” (traducerea mea din englezã, s.n). Aceastã relaţie dihotomicã reflectã întrucâtva şi sciziunea internã a magistratului socializat într-un mediu în care rasismul e generalizat şi totuşi – sau, mai curând, în virtutea acestui fapt – e prins în mrejele unei fascinaţii bolnăvicioase. Parcursul critic introspectiv scoate progresiv la ivealã adevãruri greu de digerat, dar care urmeazã îndeaproape logica rasistã: „Încep sã realizez adevãrul a ceea ce încerc sã fac: sã o obliterez pe fatã.” Magistratul menţioneazã cã în pat, pe întuneric, urmele schingiurilor fetei (picioarele schilodite şi ochii aproape orbi) sunt uitate uşor. „Se poate atunci cã ceea ce îmi doresc e femeia completã, cã plãcerea mea în legãturã cu ea e alteratã pânã când aceste urme de pe ea nu sunt şterse şi ea nu redevine ce a fost; sau mai curând (nu sunt prost, permiteţi-mi sã spun aceste lucruri) tocmai aceste semne m-au atras la ea, dar, spre dezamãgirea mea, am realizat cã nu sunt suficient de adânci? Prea mult sau prea puţin: oare mi-o doresc pe ea sau îmi doresc vestigiile unei istorii pe care corpul ei le poartã?” (traducerea mea din englezã, s.n) (Cum sã nu-l iubeşti pe Coetzee când reuşeşte sã concentreze atâta ambivalenţã şi atâta autenticitate a celor mai intime trãiri rasiste, practic inarticulabile în viaţa de zi cu zi, în spatele unor cuvinte de o simplitate înfiorãtoare?)

Magistratul are o aplecare specialã cãtre istorie – el plãteşte oameni ca sã sape în deşert dupã ruinele vechilor aşezãri barbare. Cu toate cã nu face nicio referire la acest aspect, eu cred cã aceste excavaţii de arheolog amator trebuie – la nivel conştient sau mai degrabã subconştient – sã îi fi întãrit conştiinţa vinovãţiei ereditare a coloniştilor care perpetuau nedreptatea primilor cuceritori ai Imperiului volens nolens. În condiţiile în care erau înconjuraţi de rãmãşiţele aşezãrilor barbare de o vechime inestimabilã, era clar cã nu putea fi vorba de vreun drept al coloniştilor asupra acelor pãmânturi. Ceea ce administrau ei în acea regiune prãdatã pur şi simplu de la populaţiile indigene nu avea cum sã fie justiţie, atâta vreme cât avea la bazã o nedreptate strigãtoare la cer: cotropirea pãmânturilor milenare ale barbarilor. Crearea avanpostului Imperiului se baza pe un act de violenţã extremã care era apoi perpetuat prin „justiţia” de zi cu zi a Imperiului care îi transformase simbolic pe barbari din proprietarii de drept ai acelor locuri în infractori ce „meritau” raiduri punitive şi câte o campanie de exterminare o datã la douãzeci de ani. (Şi iar mã minunez cã autorul a ales sã se mute în Australia care pânã în anii ’70 – 1970! – nu le permitea aborigenilor nici mãcar sã deţinã custodia propriilor copii care le erau luaţi cu forţa şi duşi în internate la sute de kilometri distanţã de locurile de baştinã, fãrã a li se permite vreun fel de contact cu familia sau cultura lor. Dar discutãm un roman de ficţiune.)

Modul rasist de percepere al realitãţii e construit în jurul ideilor de posesiune şi putere asupra obiectului discriminat care, în acest fel, devine un soi de fetiş. Paralela cu practica sexualã „specialã” – centratã şi ea pe ideile de putere şi stãpânire – e foarte la îndemânã aici şi are avantajul cã transpune un fenomen macrosocial cum e rasismul la nivel individual, explicitându-l, pe de o parte, şi fãcându-l mult mai abordabil pentru cooptarea într-un proces radical de introspecţie al cititorului, pe de altã parte. Aşadar, violenţã perpetuatã social-istoric prin inerţie şi pe neştiute de colonişti împotriva populaţiilor bãştinaşe este sublimatã într-o fascinaţie bolnãvicioasã a magistratului faţã de corpul fetei barbare, mutilat ireparabil de agenţii aceleiaşi Imperiu. Corpul schilodit al fetei în acest context apare ca o personificare a istoriei, o corporalizare şi o întrupare a sa – acest corp mutilat exprimã esenţa relaţiilor istorice dintre colonişti şi barbari şi prin atingerea lui magistratul poate retrãi la infinit reafirmarea sentimentul de putere atât asupra obiectului sãu sexual imediat (fata), cât şi asupra neamului ei barbar. Satisfacţia aparent ciudatã pe care bãtrânul magistrat o derivã din masarea gleznelor schilodite ireparabil ale fetei e ancoratã fãrã îndoialã în violenţa generalizatã a societãţii din care acesta face parte împotriva grupului de apartenenţã lipsit de apãrare al tinerei.

Avem confirmãri pentru aceste interpretãri mai târziu în roman: „Deşi mã zvârcolesc de ruşine, chiar şi aici şi acum, trebuie sã mã întreb dacã atunci când stau întins cu capul la picioarele ei, mângãindu-i şi sãrutându-i acele glezne sfărâmate, nu regretam în strãfundul fiinţei mele cã eu nu m-am putut întipãri atât de adânc asupra ei. Oricât de amabil ar putea fi tratatã de neamul ei, ea nu va putea fi curtatã sau mãritatã niciodatã în modul normal: ea e marcatã pe viaţã ca proprietatea unui strãin şi nimeni nu se va apropia de ea decât în spiritul sinistru al milei senzuale pe care l-a recunoscut şi l-a respins la mine” (traducerea mea din englezã, s.n). Mai mult, magistratul are puterea sã recunoascã cã în cazul lui „invidia, mila, cruzimea [erau] toate deghizate în dorinţã [pretinzându-se a fi dorinţã]”. E evident cã avem aici o reiterare a tropilor puterii şi stãpânirii pe care i-am discutat mai sus. În aceste citate îşi gãseşte expresie fetişizarea violenţei care e generalizatã în Imperiu şi pe care se întemeiazã şi gratificarea derivatã de magistrat din relaţia fãrã concretizare sexualã cu fata. Cred cã am putea înţelege mai bine aceastã simţire pervertitã dacã ne amintim cã adesea criminalii iau trofee şi suvenire de la victimele lor cu care mai apoi îşi satisfac nevoia de a retrãi momentele de violenţã extremã şi de control absolut asupra victimelor. Tot astfel, acele mângãieri şi sãrutãri deșănțate ale gleznelor zdrobite reactualizeazã cruzimea fãrã margini la care au fost supuse şi printr-un transfer simbolic îi oferã magistratului atât gratificare sexualã directã, cât şi sentimentul puterii şi al controlului absolut pe care co-naţionalul sãu, torţionarul, trebuie sã-l fi experimentat când a nenorocit-o pe viaţã pe fatã. În acest context, mila e doar un catalizator al poftei bolnãvicoase, invidia e aceea de a nu fi fost el torţionarul (cel care a avut experienţã nemijlocitã a puterii şi a controlului absolut), iar cruzimea e actualizarea violenţei atotstãpânitoare în Imperiu. Dar important aici e cã autorul nu descrie un caz izolat al vreunui bãtrân pervers, ci modul insidios de operare al rasismului şi al violenţei în societate care încet, pe nesimţite, dar sigur o corup iremediabil. Aşadar, violenţa e o afacere fãrã învingãtori, ea îi distruge în egalã mãsurã pe cei desemnaţi a fi inamici ai Imperiului, cât şi pe cetãţenii Imperiului – e drept, pe aceştia din urmã din interior, erodându-i progresiv şi mai lent, dar nu mai puţin nimicitor.

Interesant e şi episodul înapoierii fetei barbarilor: „şi iatã-mã peticind relaţiile între oamenii viitorului şi oamenii trecutului, înapoind, cu scuzele de rigoare, un corp pe care noi l-am stors pânã la ultima picãturã – o mijlocitoare, un şacal al Imperiului în blanã de oaie!” (traducerea mea din englezã, s.n). Iar la despãrţire, dupã ce ea refuzase sã se întoarcâ alãturi de el în oraş: „Vãd prea bine ceea ce vãd: o fatã îndesatã cu o gurã lãtãreaţã şi cu pãrul tuns cu breton pe frunte care se uitã peste umãrul meu înspre cer; o strãinã; o vizitatoare de prin pãrţi ciudate care acum e pe drum spre casã dupã o vizitã mai puţin decât fericitã” (traducerea mea din englezã, s.n). Înţelegem cã parcursul brutal al fetei a lãsat urme mai adânci decât cele fizice asupra ei şi, pe nesimţite, ea a fost resocializatã şi transformatã fãrã voinţa ei într-o unealtã al Imperiului. O imagine aparent farã legãturã din cãlãtoria anevoiasã înspre triburile barbare ne ajutã aici: „Nu am lãsat în urmã lacul, ne dãm acum seama: el se întinde pe sub noi mai departe aici, uneori sub o crustã groasã de multe picioare, alteori doar sub o pojghiţã de sare casantã. De când n-o mai fi mai strãlucit soarele pe aceste ape moarte?” (traducerea mea din englezã, s.n). Determinãrile noastre culturale sunt asemenea apelor lacului, lucrând mai departe în profunzimea psihicului nostru, deşi lumina conştiinţei noastre nu le poate mereu detecta. Astfel, fata înapoiatã ca simplu corp stors de vlagã de „civilizaţie” e redusã la o stare în care poate perpetua fãrã sã îşi da seama ideologia Imperiului, sãdind în neamul sãu germenii a ceea ce  Pierre Bourdieu a numit violenţa simbolicã.

La întoarcerea în oraş, magistratul însuşi ajunge sã cunoascã brutalitatea regimului pe care l-a slujit şi susţinut o viaţã întreagã. Acum e el însuşi redus de acesta la un simplu corp, o grãmadã de carne şi oase. Astfel se repetã la un alt nivel istoria fetei barbare care  personifica istoria prin corpul ei: e rândul magistratului sã îi fie întipãrite pe trup prin torturi urmele Imperiului care îl fascinaserã la ea. E vorba aşadar de o perpetuare a violenţei faţã de care nimeni nu este la adãpost şi care, odatã stabilitã, poate lua în tăvălugul sãu arbitrar pe oricine (tocmai pentru cã e contrarã logicii şi nu cunoaşte decât scopuri practice imediate, nu ascultã de principii a priori). În aceastã luminã, cuvintele pe care magistratul i le spune colonelului Joll ultima datã când îl vede capãtã o altã rezonanţã: „Nelegiuirea [crime] care e latentã în noi trebuie sã ne-o impunem nouã înşine (…) nu altora”.

 

Imperialismul

Din discuţia de pânã acum e evident cã delimitãrile dintre cele trei teme mari pe care am ales sã le analizez (justiţia, rasismul, imperialismul) sunt în mod necesar fluide. Începutul romanului e marcat de inspiraţia nefastã a magistratului de a verifica ce le fãcuse colonelul Joll primilor prizonieri, o decizie pe care o regretã, dar care l-a aruncat într-un vârtej fãrã ieşire:  „ştiu cam mult; şi de aceastã cunoaştere, odata ce te-a infectat, se pare cã nu te mai poţi vindeca”. Aceastã cunoaştere nedoritã îl împinge pe magistrat la o dezertarea necesarã din linia ideologica a statului, dar care nu are cum sa fie completã. Oricât şi-ar dori şi oricât ar sacrifica pentru aceasta, nu va reuşi niciodatã sã rupã definitiv rândurile.

 

Subtemã: Civilizaţie/Barbarism

Una dintre întrebãrile fundamentale puse pe tapet de roman la modul subtil, dar constant încã din titlu – şi, desigur, nu fãrã ironie – e „cine sunt, de fapt, barbarii?” Cine sunt monstruoşii, depravaţii, cei care trebuie sã fie urgent pedepsiţi şi permanent supravegheaţi dacã nu cei care se dau drept civilizaţi?

Sã vedem aşadar cum se profileazã distincţia barbar/civilizat în carte. Magistratul scrie despre obiceiul coloniştilor de a îi îmbãta pe bãştinaşi pentru a îi trage pe sfoarã în comerţ: „Acolo unde civilizaţia presupune coruperea virtuţilor barbare şi crearea unei populaţii dependente, am decis, sunt împotriva civilizaţiei; şi mi-am bazat conduita administraţiei mele pe aceastã hotãrâre. (Eu spun asta care acum ţin o fatã barbarã pentru patul meu!)” (traducerea mea din englezã, s.n). Nu numai cã magistratul nu se cruţã pe sine, dar prin trimiterea imediatã la propriul comportament ambivalent, marcheazã simbolic apartenenţa sa la societatea imperialã. Construirea unei închisori propriu-zise în oraşul care pânã atunci nu necesitase aşa ceva e calificatã de magistrat: „o, da (…) e vremea ca floarea neagrã a civilizaţiei sã înfloreascã” (s.n.). Torturarea publicã a prizonierilor barbari „oferã tuturor o şansã (…) de a dovedi copiilor lor cã barbarii sunt reali”. În acest spectacol grotesc care încurajeazã voyerismul populaţiei, barbarii trebuie însemnaţi explicit cu denumirea „inamic”, cãci nimic altceva nu îi recomandã ca duşmani. Contribuţia lui Howard Becker (1963) în clarificarea procesului social de nãscocire al infractorilor ne ajutã sã percepem absurdul din spatele creãrii de inamici. Şi tot la scena torturãrii publice a prizonierilor: „Pentru mine, în acest moment, îndepãrtându-mã de mulţime, ce a devenit mai important decât orice altceva este sã nu fiu nici contaminat de atrocitatea care va fi comisã, nici sã mã otrãvesc cu ura neputincioasã împotriva fãptaşilor ei. Nu îi pot salva pe prizonieri, aşadar hai sã mã salvez pe mine. Cel puţin sã se spunã, dacã se va ajunge vreodatã sã se spunã, dacã va exista vreodatã cineva în vreun viitor îndepãrtat interesat sã afle cum am trãit noi, ca în acest cel mai îndepãrtat avanpost al Imperiului luminii a existat un om care în inima lui nu era barbar.” (traducerea mea din englezã, s.n). Aşadar, cel încarcerat şi torturat pe motiv cã e iubitor de barbari dã în vileag inversiunea operatã de sistemul de resemnificare al Imperiului: adevãraţii barbari sunt de fapt cetãţenii aşa-zis civilizaţi şi luminaţi.

 

Subtemã: Ideologie

Dar sigur cã autorul nu se mulţumeşte cu o criticã simplistã a nedreptãţii ce stã la baza Imperiului, bazatã pe opoziţia unui brav cetãţean de frunte care s-a trezit dupã o viaţã întreagã de slujbaş credincios la realitate şi pentru prima datã a putut spune adevãrul: „Tu eşti inamicul, Colonele! (…) Tu eşti inamicul, tu ai creat rãzboiul”. Odatã cu intrarea în închisoare se produce o fracturã în adeziunea – cel puţin cea conştientã şi asumatã – a magistratului la ideologia Imperiului: „Sunt conştient care este sursa exaltãrii mele: alianţa mea cu gardienii Imperiului a luat sfârşit, m-am plasat în opoziţie, legãtura e ruptã, sunt un om liber. Cine n-ar zâmbi? Dar ce bucurie periculoasã! N-ar trebui sã fie atât uşor sã ajungi sã te mântuieşti. Şi e oare vreun principiu în spatele opoziţiei mele? Oare n-am fost pur şi simplu provocat sã reacţionez la vederea unuia dintre noii barbari [noul magistrat] uzurpându-mi biroul şi scotocindu-mi cu labele lui hârtiile? Cât priveşte aceastã libertate pe care acum o arunc la gunoi, ce valoare are ea pentru mine? Oare m-am bucurat cu adevãrat de liberatea fãrã limite a ultimului an în care mai mult ca niciodatã am putut sã îmi fac viaţa aşa cum am vrut? De exemplu: libertatea mea sã fac din fatã orice îmi place, soţie sau concubinã sau fiicã sau sclavã sau toate deodatã sau niciuna, dupã bunul meu plac, pentru cã nu aveam nicio îndatorire faţã de ea în afarã de de ce mi se nãzãrea sã simt de la un moment la altul: din apãsarea unei asemenea libertãţi cine n-ar primi bucuros eliberarea detenţiunii? În opoziţia mea nu e nimic eroic – hai sã nu uit nicio clipã asta.” (traducerea mea din englezã, s.n). Descãtuşarea din ghearele subtile, dar foarte ascuţite şi pãtrunzãtoare ale Imperiului nu e atât de uşoarã, mai ales pentru un om sincer şi fãrã predispoziţia de a se amãgi singur şi de a îşi resemnifica faptele izvorâte din furie în isprave mãreţe. În timpul detenţiei, magistratul, parcurgând într-un fel drumul invers al lui Gregor Samsa, face descoperirea surprinzãtoare şi dezgustãtoare a gânganiei din sine: „Distanţa dintre mine şi torţionarii ei [fetei], realizez, e neglijabilã; mã cutremur.” Aceastã conştientizare nu e tocmai uşor de digerat şi de aceea magistratul are şi momente când îşi spune cã legãtura aceasta nu e decât o închipuire de moment.

În final, îşi dã seama cã şi el poartã vinovãţia Imperiului care a creat istoria şi care e preocupat exclusiv de propãşirea sa, indiferent prin ce mijloace. În calitate de cetãţean al Imperiului şi el e „la fel de infectat de ea [ideologia Imperiului] ca şi credinciosul colonel Joll care urmãreşte duşmanii Imperiului prin deşert” şi îi omoarã. „Cãci eu nu eram, aşa cum îmi plãcea sã cred, indulgentul iubitor de plãceri, opusul colonelului rigid şi calculat. Eu eram minciuna pe care Imperiul şi-o spune lui însuşi atunci când timpurile sunt uşoare, iar el adevãrul pe care Imperiul îl spune atunci când bat vânturile sãlbatice. Douã feţe ale puterii imperiale, nici mai mult, nici mai puţin.” (s.n.) Prin aceasta Coetzee exemplificã la un nivel mult mai abordabil decât a facut-o filosoful Louis Althusser ce înseamnã înregimentarea în ideologie (care se petrece inconştient). Liberatea e iluzorie, nu atât din cauza faptului cã aparatul de stat are tentaculele atât de puternic rãsfirate, ci mai ales pentru cã însuşi subiectul, fãrã sã îşi fi dat seama, e parte integrantã a lui. Ferguson (1998) ne aratã cã ideologia nu e doar o sumã datã de credinţe care sunt apoi impuse unor oameni nevinovaţi şi care nu bãnuiesc nimic. Ideologia e, în fapt, cea care ne creeazã ca subiecţi. Althusser e de pãrere cã “omul e un animal ideologic prin naturã“. Ideologia, explicã el, ne interpeleazã, transformându-ne în subiecţi concreţi. (Aici Althusser se inpirã puternic din teoria psihanalistului Jacques Lacan cu privire la constituirea subiectului.) Pentru  Althusser “nu existã subiecţi decât prin şi pentru supunerea lor” în faţa ideologiei.

La finalul romanului magistratul concluzioneazã: „Mi-am dorit sã trãiesc în afara istoriei. Mi-am dorit sã trãiesc în afara istoriei pe care Imperiul o impune subiecţilor/cetãţenilor sãi, chiar şi subiecţilor sãi pierduţi. Nu mi-am dorit niciodatã ca barbarilor sã li se impunã istoria Imperiului” (traducerea mea din englezã, s.n). „Ceva a fost tot timpul chiar sub nasul meu şi încã nu îl vãd/înţeleg.” Cu acest ultim citat, la sfãrşitul unei cãlãtorii introspective dureroase, magistratul se întreabã cine e de fapt, realizând cã nu poate exista în afara idelogiei Imperiului (vezi Althusser mai sus), dar şi cã aceastã existenţã în ghearele ideologiei nu are cum sã fie pe deplin autenticã.

Mãiestria lui Coetzee stã în a pune în evidenţã natura contradictorie a lucrurior şi modul în care – cum ar spune Stuart Hall – natura nu e complicea noastrã în construirea sensului (atunci când încercãm sã înţelegem lumea). Aşadar, lucrurile nu sunt pre-ordonate dupã principiul coerenţei logice. În fapt, logica e un criteriu aplicat post factum de cãtre subiect ca urmare a necesitãţii fundamentale a acestuia de a percepe lumea intr-un mod ordonat (Sigmund Freud spunea cã nevoia de ordine e o caracteristica a culturii). Chiar şi aşa, ordinea şi logica nu pot existã decât parţial şi doar în mintea individului. Capacitatea noastra de înţelegere e limitatã structural atât cantitativ, cât mai ales calitativ. Totuşi, faptul cã nu putem cuprinde în categoriile înguste ale minţii omeneşti realitatea în complexitatea sa, nu înseamnã nici cã o putem remodela definitiv sã se potriveascã canoaneleor noastre strâmbe, nici cã ignoram tot ceea ce nu putem incorpora conştient – şi aici psihanaliza ne ajutã mult sã inţelegem cum anumite frãmântãri care nu sunt capturate conştient pot totuşi sã ne afecteze profund. Lucrurile stau ca în metafora lacului din roman care se întinde mai departe pe sub noi: şi noi, cititorii, odatã cu magistratul, ne dãm deodatã seama cã nu suntem (şi nici n-am fost vreodatã!) stãpâni peste propriile destine.

Romanul poate fi citit şi ca un eseu despre civilizaţie şi barbarism – şi cât de uşor aceşti termeni, care sunt în esenţã ficţiuni sociale, pot fi inversaţi. Prin intermediul lui, Coetzee ne face sã reexaminãm critic determinãrile noastre şi ţesãtura social-istoricã în care suntem urziţi cu sau fãrã ştiinţa noastrã. Deşi nu se menţioneazã explicit, pânã la sfârşitul romanului devine clar cã barbarii pe care îi aşteaptã coloniştii rãmaşi în oraşul pãrãsit sã vinã nu sunt bieţii nomazi (de altfel pe deplin paşnici, deşi îndreptãţiţi sã cearã rãzbunare pentru nedrepţãţi nenumãrate, vechi şi noi), ci soldaţii Imperiului care vor reveni la un moment dat sã îşi continue campania de exterminare a bãştinaşilor fãrã de vinã.

Anunțuri

2 păreri la “Waiting for the Barbarians (Aşteptându-i pe barbari) de J. M. Coetzee – Comentarii”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s