“El otoňo del patriarca” (“Toamna patriarhului”) de Gabriel García Márquez

K1024_IMG_7880De data aceasta mã voi abate de la formatul recenziilor mele de pânã acum prin aceea cã nu voi face o împãrţire clarã între partea de rezumat şi partea de impresii şi comentarii. Sunt multiple motivele care m-au îndemnat în aceastã direcţie şi toate sunt strict legate de natura naraţiunii lui Márquez în acest caz. De obicei, încerc sã redau îndeaproape acţiunea unui roman pentru cã ea se constituie, în mod normal, într-un fel de cifru al semnificaţiei de profunzime a operei. Dar la Márquez nimic nu e normal şi, în cazul acestui roman, acţiunea propriu-zisã mi se pare mai curând un fel de pretext, un text voit stufos în care sunt strecurate asemenea unor pepite mesajele de profunzime. Apoi, dincolo de faptul cã un rezumat clasic mai cã ar banaliza esenţa romanului, ar fi la modul foarte sincer şi foarte greu de realizat. Naraţiunea lui Márquez e structuratã spiralat, asemenea melcilor aceia de mare lunguieţi, marcatã de repetiţii obsedante şi de o perpetuã întoarcere asupra sa. Totuşi – şi aparent paradoxal – aceastã revenire apăsătoare care poartã amprenta unei circularitãţi deformate (un laitmotiv al romanului, de altfel) nu duce cum ar fi normal cãtre reflexivitate. Cum spuneam, la Márquez nimic nu e normal. Cartea pare scrisã într-un delir (al puterii, al lumii noastre, al singurãtãţii?). Frazele sunt infernal de lungi şi, pentru a adânci confuzia şi sentimentul pierderii de sine şi mai mult, perspectiva narativã se schimbã constant (chiar şi de mai multe ori în acelaşi rând), iar temporalitatea e încâlcitã, dar cu atâta mãiestrie încât sã pãstreze urmele recognoscibile ale unei traiectorii deformate şi aduse în curgerea spiralatã a unei eterne repetiţii.

Romanul se deschide cu imaginea unui palat devastat de vaci şi de pãsãri în care este gãsit un cadavru. Încã de aici începe sã i se transmitã cititorului impresia cã acţiunea romanului rãtãceste într-un şir nesfãrşit de oglinzi paralele care o distorsioneazã în fel şi chip, dar o reflectã mai departe. La o primã menţiune, corpul  este identificat ca aparţinându-i despotului solitar, dar imediat afirmaţia e moderatã de referiri la cea dintâi moarte naturalã a tiranului şi la imposibilitatea de a îi stabili cu certitudine identitatea, chiar dacã nu ar fi fost desfigurat post-mortem de animale, cãci nimeni nu ştia cu precizie cum aratã acesta. („La segunda vez que lo encontraron carcomido por los gallinazos en la misma oficina, con la misma ropa y en la misma posición, ninguno de nosotros era bastante viejo para recordar lo que ocurrió la primera vez, pero sabíamos que ninguna evidencia de su muerte era terminante, pues siempre había otra verdad detrás de la verdad.”, s.n.)

Urmeazã un şuvoi de relatãri aparent dezlânate şi fãrã noimã care trec în revistã „carnavalul morţii mele” de dupã otrãvirea lui Patricio Aragonés, impostorul oficial al dictatorului; pasiunea pentru Manuela Sánchez; pãţaniile funeste ale „amicului meu de o viaţã, generalul Rodrigo de Aguilar”, dezastre naturale, moartea şi sanctificarea mamei, Bendición Alvarado; trecerea cometei, suprimarea sângeroasã a revoltei, cãsãtoria cu singura nevastã legitimã Leticia Nazareno, uciderea Leticiei şi a singurului fiu legitim, Emanuel; ascensiunea şi prãbuşirea sadicului mãcelar José Ignacio Sáenz de la Barra, vinderea mãrii (în sens fizic! – mai rãmâne doar un praf lunar în urma ei) şi, în final, a doua moarte a dictatorului. Sunt multe episoade în carte care îţi întorc stomacul pe dos la propriu. Sunt descrise la modul impasibil şi pe alocuri cu un aer mucalit nenoriciri şi ticãloşii inimaginabile. De altfel, nu cred cã din rândul fărădelegilor existã vreuna care sã nu fie descrisã în detalii oribile în roman – crime (inclusiv dinamitarea a 2000 de copii), schingiuiri, sinucideri, violuri, incest, perversiuni, cruzimi fãrã margini, canibalism, pedofilie, condimentate cu menţiuni frecvente ale fecalelor şi ale altor materii fetide în cele mai originale circumstanţe.

Acţiunea romanului se petrece într-un stat fictiv din Caraibe, iar conducãtorul sãu etern e un bãtrân cu o vârstã incertã la moarte, între 107 şi 232 de ani. Deşi nu este numit niciodatã, la un moment dat, atunci când işi scrie pe bucãţele de hârtie „reziduurile rãmase de la ultimele amintiri care îl fereau de moarte” scrie cã se numeşte Zacarías şi ascunde misiva unde „numai el sã o poatã gãsi ca sã îşi aducã aminte de cine era el însuşi când nu îşi va mai putea aminti nimic” (traducerea mea din spaniolã; episodul aduce cumva aminte de epidemia insomniei din Cien años de soledad). Dictatorul acesta a fost pus în funcţie de englezi şi de americani („los gringos le gritaron que ahí te dejamos con tu burdel de negros a ver cómo te las compones sin nosotros”) şi nici el însuşi n-a crezut cã va rãmâne acolo mai mult de câteva zile. Generalul e în fapt un grosoloan, analfabet pânã la vârsta senectuţii, fãrã vreo urmã de moralã sau de conştiinţã – şi totuşi autorul în timp ce detaliazã cele mai groaznice cruzimi ale dictatorului îi induce cititorului şi un sentiment de milã faţã de tiranul neputincios, cel mai dezorientat şi lipsit de apãrare, dar omnipotent („apenas le quedaba un último soplo para vivir, pero era el soplo de una autoridad inapelable y devastadora”); nãtâng, fãrã contact cu realitatea, cu balele curgând, dar cu un simţ teribil al pericolului politic, un intrigant de primã mânã, incredibil de abil în exerciţiul puterii şi infailibil; cel mai singur om de pe pãmânt, adulat de mulţimi; mai bãtrân decât propria mamã care îl iubeşte, dar se roagã constant sã fie rãsturnat; mai de temut mort decât viu, iar şirul contradicţiilor ar putea continua. Tiranului care poate controla pânã şi natura îi rãmân mereu inaccesibile dragostea şi fericirea. Patricio Aragonés, sosia sa, cuprins de spasmele morţii îi vorbeşte pentru prima datã fãrã respect şi verde în faţã şi îi spune cã dacã n-a pãrãsit puterea de la înscãunare şi n-o va pãrãsi vreodatã nu e din cauzã cã nu şi-o doreşte, ci pentru cã nu poate şi e conştient cã în clipa în care va apãrea pe stradã fãrã mantia puterii va fi sfâşiat de toţi cei care vor sã se rãzbune. Altã datã, cu multã ironie chiar generalul îi mãrturiseşte unui ambasador cã s-a implicat în rãzboi nu din patriotism, ci doar pentru a vedea marea: „podía llevarse todo lo que quisiera menos el mar de mis ventanas, imagínese, qué haría yo solo en esta casa tan grande si no pudiera verlo ahora como siempre a esta hora como una ciénaga en llamas, qué haría sin los vientos de diciembre que se meten ladrando por los vidrios rotos, cómo podría vivir sin las ráfagas verdes del faro, yo que abandoné mis páramos de niebla y me enrolé agonizando de calenturas en el tumulto de la guerra federal, y no crea usted que lo hice por el patriotismo que dice el diccionario, ni por espíritu de aventura, ni menos porque me importaran un carajo los principios federalistas que Dios tenga en su santo reino, no mi querido Wilson, todo eso lo hice por conocer el mar” (s.n.).

Personajele schiţate aparent neglijent de García Márquez nu se lasã incluse nicicum în canoanele obișnuite ale gândirii omeneşti. De pildã, generalul e în acelaşi timp pãpuşarul sadic care trage corzile în spectacolul grotesc al regatului sãu de coşmar, dar şi victima neştiutoare şi neajutoratã a farselor altora, fãrã a înclina hotãrâtor de o parte sau de alta. Dictatorul se încrede peste mãsurã în prezicerile unor ghicitoare, deşi se crede Dumnezeu şi se însceneazã ca atare (mai interesant e cã şi alţii par sã îl creadã Dumnezeu sau cel puţin aşa îl linguşesc). Puterea e cea care l-a transformat pe dictator într-un zeu (cel puţin în aparenţã) punându-l pe „tronul sãu de iluzii”, dar e şi un blestem fãrã margini. Singurãtatea – un laitmotiv la García Márquez – e o trãsãturã definitorie a acestui tiran şi frecventele referiri la ea mi-au adus aminte de opera lui José Ortega y Gasset care, de asemenea, vedea singurãtatea ca realitatea umanã ultimã.

Lumea plãsmuitã de García Márquez e una în care nu doar cã totul e cu susul în jos, ci „normalitatea” lucrurilor (sigur pervertitã, schimonsitã, desfiguratã, dar pastrând în esenţã destule elemente definitorii pentru a nu putea fi ignorate) coexistã cu opusul ei. Ne cufundãm aşadar într-o lume în care fiecare lucru e în acelaşi timp şi opusul sãu, iar acest caracter dublu, schizoid poate fi înţeles prin comparaţie cu cele douã feţe ale unei monede: inseparabile, în pofida caracterului contradictoriu care într-o lume normalã s-ar exclude reciproc. Dar ce e normal la Márquez? García Márquez, cu un stil narativ aparent șleampăt, nu doar cã zguduie din temelii categoriile fundamentale ale gândirii cititorului, ci îl rãpeşte într-o lume halucinantã care îl obligã sã îşi creeze altele noi. Atmosfera e alienantã, dar irezistibilã în sensul cã te prinde inevitabil în mrejele ei şi te poartã ca un fluviu când molcom şi mâlos, când tempestuos într-o lume ce aminteşte de romanele lui Kafka sau de piesele de teatru ale lui Eugen Ionesco.

Dupã cum reiese şi din citatele de mai jos, García Márquez are şi în acest roman o abordare creativã a timpului. Avem schiţatã, pe de o parte, traiectoria spiralatã a evenimentelor marcatã de repetiţii obsedante şi reveniri aproape sâcâitoare la unele întâmplãri, iar, pe de altã parte, se observã un efort susţinut de relativizare a timpului. Tema circularitãţii timpului, întâlnitã şi în Cien años de soledad, e reprezentatã şi aici prin trecerea cometei (de douã ori, dar poate şi de zece ori dupã voinţã de nemurire a generalului), cele douã morti, intoarcerea mãrii în corpul de înecat pe uscat nâpãdit de alge al tiranului. Tot generalul se mirã cu ingenuitate cât de repede trec o sutã de ani şi tot el e cel care porunceşte schimbarea orei şi a anotimpurilor din „ordinul lui Dumnezeu”, cum spunea mai sus. Sigur cã la o primã vedere aici şocheazã neobişnuitul situaţiei care poate fi pus pe seama specificului realismului magic (gen în care se înscrie şi acest roman al lui García Márquez). Dar privind mai atent la lumea nebunã, nebunã, nebunã pe care o plãsmuieşte autorul, eu cred cã aceastã destabilizare a timpului reuşeşte chiar ceva mai profund decât proiectarea acţiunii într-o eternitate a absurdului (fapt de netãgãduit) şi anume distrugerea categoriilor fundamentale ale judecãţii omeneşti. Mã sprijin în aceastã afirmaţie pe contribuţia cardinalã a lui Kant la conceptualizarea timpului. Astfel, acesta demonstreazã existenţa a priori a timpului, ca o condiţie universalã care nu poate fi anihilatã în gândire, ca fundament de care depind toate intuiţiile noastre. Tot Kant aratã cã timpul nu existã în lucruri sau în fenomene pentru cã altfel noi nu am putea concepe un „înainte” sau „dupã”. Pentru Kant, intuiţia timpului e cea care ajutã la ordonarea informaţiei dobândite de minte din exterior şi deci e o categorie a priori. Ei bine, reordonarea timpului în „Toamna patriarhului” exclusiv dupã bunul plac al dictatorului realizeazã o  schimbare fundamentalã a timpului dintr-o categorie a priori într-una a posteriori, ducând astfel la o implozie ale resorturilor de bazã ale gândirii supuşilor. În mai multe rânduri se şi face referire la imposibilitatea acestora de a îşi imagina timpul de dupã tiran sau de dinaintea instaurãrii lui. Ba mai mult, sunt şi referiri la faptul cã generalul trebuia sa îşi dea permisiunea pentru ca timpul sã existe. În aceastã cheie, ultimele cuvinte din roman care vorbesc despre faptul cã „timpul incalculabil al eternitãţii în sfãrşit se terminase” odatã cu  moartea dictatorului (cea de-a doua) câştigã o rezonanţã nouã.

García Márquez în „Toamna patriarhului” schiţeazã o lume a absurdului generalizat şi a samavolniciei în care nimic nu e ceea ce pare şi totul e deopotrivã ceea ce ar trebuie sã fie şi opusul sãu în acelaşi timp, o parodie amarã a unei lumi inteligibile. Prin aceastã veritbilã excursie în profunzimile absurdului García Márquez duce la extrem critica din Candide a lui Voltaire la optimismul lui Leibniz care era convins cã aceasta este cea mai buna dintre lumile posibile. Dar dacã la final Candide ajunge la concluzia cã motto-ul mentorului sãu Pangloss cã totul evolueazã înspre bine în cea mai buna dintre lumile posibile (a noastrã) e mai cuminte sã fie înlocuit de o abordare profund practicã în care „trebuie sã ne cultivãm grãdina”, la García Márquez nu se întrevede nicio soluţie. Dar totuşi la García Márquez surprinde energia inepuizabilã a unei lumi fãrã de sens şi de speranţã, aflatã în derivã nu atât în Marea Caribilor cât în oceanul absurdului. Mãcelarul cu aspectul fizic cel mai civilizat şi rafinat din lume, José Ignacio Sáenz de la Barra, taie „toate capetele neamului omenesc, mai puţin pe cele pe care trebuia sã le taie ale autorilor atentatului împotriva Leticiei Nazareno şi a bãiatului” şi totuşi mai existã mulţimi care sã sãrbãtoreascã mai apoi moartea dictatorului. Într-un univers arbitrar ca acesta, inerţia apare ca forţa hotãrâtoare prin samavolnicia sa („el régimen no estaba sostenido por la esperanza ni por el conformismo, ni siquiera por el terror, sino por la pura inercia de una desilusión antigua e irreparable”).

García Márquez ne dezvãluie o lume schizofrenicã condimentatã cu un umor negru revelator. Şi meritã luat în considerare rolul umorului într-o lume fãrã haz, speranţã şi sens. În universul de un grotesc fãrã margini pe care ni-l înfãţişeazã, autorul ia în râs cam tot ce înseamnã repere majore şi limite. Astfel, el transcende graniţele de sex atât prin stilul narativ (naratorul ia vocea personajelor atât feminine, cât şi masculine într-o succesiune ameţitoare), cât şi prin ideile exprimate de diferitele personaje. Generalul mort avea „splendoarea femininã a unui papã mort”, în viaţã avea mânã de domniţã şi se întreaba cum fac femeile de sunt atât de barbati, la prima întâlnire Leticia Nazareno rãspunde cu voce de barbat etc. Avem aici o lume neverosimilã, scoasã definitiv din ţâţâni, dar deşi mâna generalului era cea capabilã printr-o simplã binecuvântare sã opreascã ploile şi inundaţiile şi sã învie gãinile înecate, dupã moartea lui au avut loc focuri de artificii şi sãrbãtori populare şi nu s-a pogorât liniştea şi întunericul peste univers pentru cã odatã cu el s-a sfârşit creaţia aşa cum i se prezisese. (Şi în aceste episoade ca peste tot în roman e ascunsã o ironie usturãtoare. Deşi romanul se înscrie clar în genul realismului magic, autorul lasã adesea şi posibilitatea unei  tãlmãciri pãmântene a „minunilor”. Un exemplu este cazul încercãrii eşuate formal, dar revizuite prin ordin prezidenţial a sanctificãrii mamei generalului. Autoritãţile religioase care au investigat ceea ce dictatorul credea sincer cã erau miracole sãvârşite de corpul neînsufleţit şi nealterat al mamei au dovedit cã era vorba de o şarlatanie grosolanã, organizatã pe ascuns, de cei care creaserã o adevãratã industrie de relicve „sacre” şi care astfel se îmbogãţiserã. Faptul cã şi generalul a fost pãcãlit demonstreazã cã niciodatã n-a fost stãpânul deplin al puterii sale şi se înscrie în caracterul de farsã amarã al întregului roman.)

Romanul ne prezintã aşadar o lume de delir. Cu toate acestea – sau mai curând – prin toate acestea Márquez reuşeşte sã îi întoarcã oglinda universului dictatorial în care sã îşi vadã cu o claritate greu de digerat chipul hâd. Este o lume halucinantã, dar înfiorãtor de realã în aberaţia sa, poate chiar cea mai realã dintre lumile cunoscute. Se ştie cã Márquez i-a avut drept inspiraţie pe câţiva dictatori reali (Gustavo Rojas Pinilla din Columbia, Francisco Franco din Spania unde a şi scris romanul şi Juan Vicente Gómez din Venezuela) şi cã şi-a dorit sã facã portretul dictatorului sud-american ca un tip original pe care continentul sãu l-a dat omenirii. Dar mie mi se pare cã dincolo de aceasta a reuşit sã surprindã cu o pregnanţã cutremurãtoare multe dintre trãsãturile comune dictaturilor de pretutindeni: zvonistica, bancurile despre conducãtor, monopolizarea timpului populaţiei ca metodã de anesteziere politicã (rezolvatã şi prin intermediul cozilor interminabile în Romania comunizatã conform lui Katherine Verdery).  Un citat din „Toamna patriarhului” care face referire la modul în care pentru a i se face pe plac comandantului „toatã lumea era fericitã din ordinul sãu şi pentru ca viaţa sã parã mai puţin inutilã” m-a dus cu gândul la alţi condamnaţi la fericire de pe plaiuri mioritice. Episodul sadic al angajãrii a mãcelarului Sáenz de la Barra care construieşte un imens aparat represiv de o cruzime nemaiîntâlnitã – oficial fãrã ştirea dictatorului care personal îl angajase şi îl plãtise – sunã înfiorãtor de asemãnãtor cu acţiunile lui Eugen Țurcanu din cumplitul Experiment Piteşti. Generalul îi încarcã de onoruri şi averi pe politicienii de care nu mai avea nevoie pentru a pãstra aparenţele legitimitãţii şi continuitãţii regimului sãu şi apoi îi exileazã în ambasade îndepãrtate, cum a fãcut şi Ceauşescu cu Gheorghe Apostol, Ion Gheorghe Maurer sau Chivu Stoica.

Mai mult, Márquez dã în vileag sarcasmul din limba de lemn comunã tuturor dictaturilor, vorbãria goalã despre ordine şi progres care numai asta nu sunt. Poate cel mai batjocorit în acest context este adevãrul, care e resimţit de dictator ca o povarã nemeritatã. „Minciuna e mai comoda decît îndoiala, mai folositoare decît dragostea, mai trainica decît adevarul”. Argumentul cu care generalul câştiga orice disputã era cã „nu conta cã un lucru de atunci nu era adevãrat, ce naiba, va deveni cu timpul” şi se dovedeşte cã a avut dreptate pentru cã „nu exista o altã patrie decât cea fãcutã de el dupã chipul şi asemãnarea sa cu spaţiul schimbat şi timpul corectat de planurile voinţei sale absolute” (pe de altã parte, n-ar fi fost Márquez dacã nu i-ar fi atribuit aceluiaşi general şi citatul: „esta patria que no escogí por mi voluntad sino que me la dieron hecha como usted la ha visto que es como ha sido desde siempre con este sentimiento de irrealidad, con este olor a mierda, con esta gente sin historia que no cree en nada más que en la vida, ésta es la patria que me impusieron sin preguntarme, padre, con cuarenta grados de calor y noventa y ocho de humedad”). Dar ca un tiran autentic ştia sã „încurce adevãrul intenţiilor sale cu simulacre ale adevãrului contrariu” şi totuşi adesea şi lui îi scapa adevãrul şi se întreba „unde naiba era adevãrul în acea grozãvie de adevãruri contrarii care pãreau mai puţin verosimile decât dacã ar fi fost minciuni”. Fãrã îndoialã, cel mai mare perdant indiferent de circumstanţe e poporul „liber şi suveran”, victimã sigurã a limbajului de lemn şi a toanelor şi manevrelor conducãtorului. Suveranitatea poporului nu e deât o glumã proastã. (Grãitor aici e ridicolul ciumei inventate de general în urma cãreia mor oamenii pe capete, deşi e o purã iluzie şi din care, dupã redobândirea deplinã a puterii, tot generalul îi scoate aruncându-le sare în cadrul unor lungi procesiuni „miraculoase” prin ţarã.) Dar în fond însuşi dictatorul omnipotent nu e decât un biet farsor acrit, el însuşi prins de „acel parazit tentacular” care, în pofida represiunii lui brutale, mereu prolifereazã în umbra puterii sale, în firimiturile de autoritate şi încredere pe care era obligat chiar împotriva voinţei sale sã le acorde oficialilor sãi mai destoinici „pentru cã îi era imposibil sã se menţinã fãrã ei, dar şi cu ei”. Contrastul dintre realitate şi esenţã n-ar putea fi mai mare ca la Márquez şi, paradoxal, ce e tulburãtor în acest univers nebulos şi complet nebun pe care îl construieşte el e veracitatea lui. Totul e o himerã şi o farsã ca şi imaginea la televizor a generalului, urâtã în primul rând de el insuşi: „nici nu mai ştiu cine ce e, nici cine cu cine e, nici contra cui în aceastã harababurã de vechituri a progresului înlãuntrul ordinii care începe sã îmi miroasã a mortãciune stãtutã”.

În farsa fãrã pic de haz a puterii nu se poate şti nici cu exactitate, nici în mod definitiv cine e victima şi cine e cãlãul. Am apreciat fapul cã Márquez nu cade în capcana naivã a atribuirilor simpliste de vinã, atât de des întâlnite în încercãrile de a face faţã moştenirii monstruoase a unei dictaturi. El nu propune nici soluţii facile şi nu aratã nici cu degetul cãtre un tiran care este conceptualizat postum ca întruchiparea (singularã! a) rãului pe pãmânt şi care, printr-un accident nefericit al istoriei, a ajuns vremelnic la putere, dar dupã a cãrui prãbuşire ţara se va întoarce invariabil la o stare de neprihãnire edenicã şi peste tot va curge în valuri laptele şi mierea. Lumea lui Márquez e deformatã din temelii şi la modul fundamental şi poate de aceea, în pofida neverosimilitãţii sale, e şi îngrozitor de familiarã şi de autenticã. Deţinãtorul puterii absolute la Márquez e prins într-o „captivitate reciprocã în care e imposibil de distins cine era victima cui”. Inversiunea devine normalitate în acest univers pervertit: când Leticia Nazareno (numitã de popor „Leticia ladrona, monja puta”) reuşeşte prin şiretenie sã restituie o mulţime de drepturi prigoniţilor regimului şi mai apoi sustrage pe nesimţite şi puterea soţului, ea se dovedeşte mai brutalã decât acesta. Generalul atotputernic e un etern pãcãlit: ba pentru a îi face pe plac (de generalul Rodrigo de Aguilar; de propriul guvern care îi publicã doar pentru el o ediţie de ziar numai cu ştirile care îi fac lui plãcere), ba pentru a îl scuti de neplãceri (de Leticia Nazareno „mai mult din milã decât din iubire”), dar mai ales „pentru a îl menţine prizonierul propriei sale puteri în marasmul senil al hamacului” sãu. Generalului îi este imposibil sã dea un ordin care sã nu fi fost deja îndeplinit de dinainte (şi aici Márquez loveşte subtil, dar hotãrât în complicitatea care susţine edificiul puterii). În viaţa omului cu puteri absolute totul e butaforie şi Potemkiniadă. Acesta e un univers dement în care victimile îşi compãtimesc agresorii: fetiţa de doisprezece ani abuzatã de bãtrânul general trãieşte tot restul vieţii tânjind dupã el, nenorocindu-şi viaţa din dragoste neîmpãrtãşitã pentru el,  în timp ce el o uitã chiar de a doua zi şi o schimbã cu o alta fetiţã în fiecare zi (sigur cã mai târziu se dovedeşte cã şcolãriţele pe care generalul le „seducea” cu bombonele pentru a le abuza sexual erau în fapt prostituate din port plasate anume şi fãrã ştirea sa de guvernul lui pentru a îi satisface pornirile depravate). Dar şi populaţia are o relaţie dualã cu dictatorul, între iubire şi urã, dublatã de o nevoie continuã de reconfirmare prin permanenţa – chiar dacã opresivã – a puterii absolute a conducãtorului. Iese aici la ivealã şi fatalismul lui García Márquez, cunoscut deja din Cien años de soledad: „singurul lucru care ne dãdea siguranţã pe pãmânt era certitudinea faptului ca el era acolo, invulnerabil în faţa ciumei şi a ciclonului, invulnerabil în faţa bãtãii de joc a Manuelei Sánchez, invulnerabil în faţa timpului, consacrat bucuriei mesianice de a gândi pentru noi, ştiind cã noi ştim cã el nu trebuia sã ia nicio decizie pentru noi care sã nu poarte mãsura noastrã, cãci el nu supravieţuise tuturor în virtutea curajului sãu de neconceput, nici prin prudenţa sa infinitã, ci din cauza faptului cã era unicul dintre noi care cunoştea mãrimea realã a destinului nostru” (s.n.). În lumea lui Márquez nu existã în fapt învingãtori şi invinşi, la o privire atentã toţi sunt invinşi ai sorţii – şi totuşi viaţa  continuã în umbra puterii absolute care e o iluzie, un miraj, la fel de „real” cum e şi mãrgica de sticlã „a puterii“ din palma generalului mort [cheia de interpretare cred cã se gãseşte în pasajul de final al romanului pe care îl redau mai jos atât în original, cât şi tradus]. Deşi García Márquez nu lasã locul decât unei plãpânde licãriri de optimism în ultimele cuvinte ale romanului, modul în care el înţelege sã destabilizeze narativ “puterea” printr-un sarcasm dus la extrem şi sã îi dea în vileag caracterul de carnaval ieftin, absurdul fãrã limite, ajutându-ne astfel sã dobândim o cunoaştere mai profundã a fenomenului, e greu de egalat.

Redau mai jos doar câteva pasaje care poartã amprenta ironiei fine a autorului şi exemplificã schimbãrile bruşte de perspectivã narativã:

Pasajul final în românã (singura traducere care nu-mi aparţine): „mama sa Benedición Alvarado cu trupul acoperit de lintita, sa ai parte de moarte buna, mama, îi spuse, moarte buna, fiule, îi raspunse ea din cripta, era exact miezul noptii cînd agata felinarul în cui simtindu-si maruntaiele sfîsiate de junghiul mortal ce însotea suieratul domol dar odios al herniei, nu mai era loc în lume pentru nimic altceva în afara durerii lui, trase cele trei zavoare de la dormitor pentru ultima oara, puse cele trei lacate si cei trei drugi, îndura sacrificiul final al urinatului redus la cîteva picaturi în closetul portabil, se trînti pe podeaua goala cu pantalonii de postav pe care-i purta prin casa de cînd puse capat audientelor, cu camasa în dungi fara guler tare si papucii de invalid, se trînti cu fata în jos, cu bratul drept îndoit sub cap în chip de perna si adormi pe data, dar la doua si zece se trezi cu mintea împîclita si hainele ude leoarca de o sudoare palida si calduta ca înainte de ciclon, cine-i acolo, întreba înfiorat de certitudinea ca cineva îl strigase în somn cu un nume care nu era al lui, Nicanor, si înca o data, Nicanor, cineva care avea darul sa se strecoare în camera fara sa desfaca lacatele fiindca intra si iesea cînd voia trecînd prin pereti, si atunci o vazu, era moartea, domnule general, moartea dumneavoastra, îmbracata cu o tunica zdrentuita din fire de agava ca penitentii, cu coasa în mîna si craniul presarat cu alge sepulcrale si flori de pamînt în crapaturile oaselor, cu ochii stravechi si holbati în gavanele goale, si numai atunci cînd o vazu din cap pîna-n picioare întelese de ce-l strigase Nicanor, Nicanor, caci era numele cu care moartea ne cheama pe noi toti în clipa de pe urma, dar el îi spuse nu, moarte, înca nu mi-a sunat ceasul care trebuia sa-mi vina în somn în penumbra biroului, asa cum fusese prevestit dintotdeauna în apa descîntatoare a ulcelelor, însa ea îi raspunse ba nu, generale, va fi aici, descult si cu hainele de om sarman de pe tine, chiar daca cei care-i gasira trupul aveau sa spuna ca a fost în biroul lui jos pe podea, cu uniforma de doc fara galoane si cu pintenul de aur la calcîiul stîng pentru a nu se împotrivi prevestirii ghicitoarelor, se întîmplase cînd o dorea mai putin, cînd dupa atît amar de ani de sperante desarte începuse sa întrevada ca nu vietuiesti, la naiba, ci supravietuiesti, afli prea tîrziu ca pîna si vietile cele mai lungi si folositoare nu ajung pentru nimic altceva decît ca sa înveti sa traiesti, caci îsi deslusise neputinta de a iubi în enigma din palmele mîinilor sale mute si în cifrele nevazute de pe cartile de joc si se straduise sa îndrepte destinul acela ticalos prin cultul devastator al viciului solitar care este puterea, devenise victima sectei sale jertfindu-se pe rugul acelui holocaust vesnic, se cufundase în înselaciune si crima, prosperase în nelegiuire si oprobiu, învingîndu-si avaritia înfrigurata si teama înnascuta numai pentru a-si pastra în pumn pîna la sfîrsit margica de sticla fara sa stie ca era un viciu infinit a carui satietate genera propriu-i apetit în vecii vecilor, domnule general, stiuse de la început ca îl înselau pentru a-i fi pe plac, ca platea pentru a fi adulat, ca adunau prin forta armelor multimile concentrate la trecerea lui cu urale de bucurie si lozinci nesincere urînd viata eterna preastralucitului care dainuie dinaintea vîrstei sale, însa învata sa traiasca si cu astea si cu toate mizeriile gloriei pe masura ce descoperea de-a lungul anilor sai fara sir ca minciuna e mai comoda decît îndoiala, mai folositoare decît dragostea, mai trainica decît adevarul, ajunsese fara uimire la aceasta prefacatorie rusinoasa de a conduce fara a avea putere, de a fi preamarit fara glorie si ascultat fara autoritate, convingînduse în risipa de frunze ruginii ale toamnei sale ca niciodata n-avea sa fie stapînul întregii lui puteri, ca era condamnat sa nu cunoasca viata decît pe dos, condamnat sa desluseasca sirul tesaturii si sa îndrepte firele si nodurile urzelii acelui goblen iluzoriu al realitatii fara a banui nici macar cînd era prea tîrziu ca singura viata demna de a fi traita era cea care poate fi aratata, cea pe care noi o vedeam de pe partea cealalta care nu-i si a dumneavoastra, domnule general, de pe partea sarmanilor unde se afla risipa de frunze ruginii a nenumaratilor nostri ani de nenorociri si a clipelor parelnice de fericire, unde iubirea era infestata de germenii mortii dar era iubirea adevarata, domnule general, unde dumneavoastra însiva abia daca erati o imagine incerta a unor ochi jalnici prin perdelele prafuite de la fereastra unui tren, tremurul unor buze taciturne, gestul fugitiv de ramas bun al unei manusi de atlaz din mîna anonima a unui batrîn fara destin despre care niciodata n-am stiut cine a fost, nici cum era, nici daca n-a fost doar o amagire a închipuirii, un tiran de batjocura care n-a stiut vreodata care era dosul si care era fata acestei vieti pe care o iubeam cu o patima nesatioasa pe care dumneavoastra nu v-ati încumetat nici macar sa vi-o imaginati de teama sa nu aflati ceea ce noi stiam prea bine, ca era grea si efemera, dar ca nu mai exista alta, domnule general, fiindca noi stiam cine sîntem pe cînd el a ramas pe veci în nestiinta cu suierul dulce al herniei lui de mort batrîn secerat de lovitura mortii, zburînd împresurat de fosnetul tulbure al ultimelor frunze înghetate ale toamnei lui spre tarîmul întunecat al adevarului uitarii, agatat cu spaima de zdrentele putrede ale mantiei mortii si strain de strigatele multimii dezlantuite ce se revarsa pe strazi cîntînd imnuri de bucurie la aflarea mortii lui, strain pentru totdeauna de cîntecele eliberarii si de petardele sarbatoresti si de clopotele de slava care raspîndisera în lume vestea cea minunata ca în sfîrsit se ispravise timpul infinit al eternitatii.” (s.n.)

[în original]: „las dos y diez despertó con la mente varada y con la ropa embebida en un sudor pálido y tibio de vísperas de ciclón, quién vive, preguntó estremecido por la certidumbre de que alguien lo había llamado en el sueño con un nombre que no era el suyo, Nicanor, y otra vez, Nicanor, alguien que tenía la virtud de meterse en su cuarto sin quitar las aldabas porque entraba y salía cuando quería atravesando las paredes, y entonces la vio, era la muerte mi general, la suya, vestida con una túnica de harapos de fique de penitente, con el garabato de palo en la mano y el cráneo sembrado de retoños de algas sepulcrales y flores de tierra en la fisura de los huesos y los ojos arcaicos y atónitos en las cuencas descarnadas, y sólo cuando la vio de cuerpo entero comprendió que lo hubiera llamado Nicanor Nicanor que es el nombre con que la muerte nos conoce a todos los hombres en el instante de morir, pero él dijo que no, muerte, que todavía no era su hora, que había de ser durante el sueño en la penumbra de la oficina como estaba anunciado desde siempre en las aguas premonitorias de los lebrillos, pero ella replicó que no, general, ha sido aquí, descalzo y con la ropa de menesteroso que llevaba puesta, aunque los que encontraron el cuerpo habían de decir que fue en el suelo de la oficina con el uniforme de lienzo sin insignias y la espuela de oro en el talón izquierdo para no contrariar los augurios de sus pitonisas, había sido cuando menos lo quiso, cuando al cabo de tantos y tantos años de ilusiones estériles había empezado a vislumbrar que no se vive, qué carajo, se sobrevive, se aprende demasiado tarde que hasta las vidas más dilatadas y útiles no alcanzan para nada más que para aprender a vivir, había conocido su incapacidad de amor en el enigma de la palma de sus manos mudas y en las cifras invisibles de las barajas y había tratado de compensar aquel destino infame con el culto abrasador del vicio solitario del poder, se había hecho víctima de su secta para inmolarse en las llamas de aquel holocausto infinito, se había cebado en la falacia y el crimen, había medrado en la impiedad y el oprobio y se había sobrepuesto a su avaricia febril y al miedo congénito sólo por conservar hasta el fin de los tiempos su bolita de vidrio en el puño sin saber que era un vicio sin término cuya saciedad generaba su propio apetito hasta el fin de todos los tiempos mi general, había sabido desde sus orígenes que lo engañaban para complacerlo, que le cobraban por adularlo, que reclutaban por la fuerza de las armas a las muchedumbres concentradas a su paso con gritos de júbilo y letreros venales de vida eterna al magnífico que es más antiguo que su edad, pero aprendió a vivir con esas y con todas las miserias de la gloria a medida que descubría en el transcurso de sus años incontables que la mentira es más cómoda que la duda, más útil que el amor, más perdurable que la verdad, había llegado sin asombro a la ficción de ignominia de mandar sin poder, de ser exaltado sin gloria y de ser obedecido sin autoridad cuando se convenció en el reguero de hojas amarillas de su otoño que nunca había de ser el dueño de todo su poder, que estaba condenado a no conocer la vida sino por el revés, condenado a descifrar las costuras y a corregir los hilos de la trama y los nudos de la urdimbre del gobelino de ilusiones de la realidad sin sospechar ni siquiera demasiado tarde que la única vida vivible era la de mostrar, la que nosotros veíamos de este lado que no era el suyo mi general, este lado de pobres donde estaba el reguero de hojas amarillas de nuestros incontables años de infortunio y nuestros instantes inasibles de felicidad, donde el amor estaba contaminado por los gérmenes de la muerte pero era todo el amor mi general, donde usted mismo era apenas una visión incierta de unos ojos de lástima a través de los visillos polvorientos de la ventanilla de un tren, era apenas el temblor de unos labios taciturnos, el adiós fugitivo de un guante de raso de la mano de nadie de un anciano sin destino que nunca supimos quién fue, ni cómo fue, ni si fue apenas un infundio de la imaginación, un tirano de burlas que nunca supo dónde estaba el revés y dónde estaba el derecho de esta vida que amábamos con una pasión insaciable que usted no se atrevió ni siquiera a imaginar por miedo de saber lo que nosotros sabíamos de sobra que era ardua y efímera pero que no había otra, general, porque nosotros sabíamos quiénes éramos mientras él se quedó sin saberlo para siempre con el dulce silbido de su potra de muerto viejo tronchado de raíz por el trancazo de la muerte, volando entre el rumor oscuro de las últimas hojas heladas de su otoño hacia la patria de tinieblas de la verdad del olvido, agarrado de miedo a los trapos de hilachas podridas del balandrán de la muerte y ajeno a los clamores de las muchedumbres frenéticas que se echaban a las calles cantando los himnos de júbilo de la noticia jubilosa de su muerte y ajeno para siempre jamás a las músicas de liberación y los cohetes de gozo y las campanas de gloria que anunciaron al mundo la buena nueva de que el tiempo incontable de la eternidad había por fin terminado.” (s.n.)

„el único pariente que se le conoció y tal vez el único que tuvo fue su madre de mi alma Bendición Alvarado a quien los textos escolares atribuían el prodigio de haberlo concebido sin concurso de varón y de haber recibido en un sueño las claves herméticas de su destino mesiánico, y a quien él proclamó por decreto matriarca de la patria con el argumento simple de que madre no hay sino una, la mía, una rara mujer de origen incierto cuya simpleza de alma había sido el escándalo de los fanáticos de la dignidad presidencial en los orígenes de su régimen” (s.n.).

„pasó las tres aldabas, los tres cerrojos, los tres pestillos del dormitorio, orinó sentado en la letrina portátil, orinó dos gotas, cuatro gotas, siete gotas arduas, se tumbó bocabajo en el suelo, se durmió en el acto, no soñó, eran las tres menos cuarto cuando se despertó empapado en sudor, estremecido por la certidumbre de que alguien lo había mirado mientras dormía, alguien que había tenido la virtud de meterse sin quitar las aldabas, quién vive, preguntó, no era nadie, cerró los ojos, volvió a sentir que lo miraban, abrió los ojos para ver, asustado, y entonces vio, carajo, era Manuela Sánchez que andaba por el cuarto sin quitar los cerrojos porque entraba y salía según su voluntad atravesando las paredes, Manuela Sánchez de mi mala hora con el vestido de muselina y la brasa de la rosa en la mano y el olor natural de regaliz de su respiración, dime que no es de verdad este delirio, decía, dime que no eres tú, dime que este vahído de muerte no es el marasmo de regaliz de tu respiración, pero era ella, era su rosa, era su aliento cálido que perfumaba el clima del dormitorio como un bajo obstinado con más dominio y más antigüedad que el resuello del mar, Manuela Sánchez de mi desastre que no estabas escrita en la palma de mi mano, ni en el asiento de mi café, ni siquiera en las aguas de mi muerte de los lebrillos, no te gastes mi aire de respirar, mi sueño de dormir, el ámbito de la oscuridad de este cuarto donde nunca había entrado ni había de entrar una mujer, apágame esa rosa, gemía, mientras gateaba en busca de la llave de la luz y encontraba a Manuela Sánchez de mi locura en lugar de la luz, carajo, por qué te tengo que encontrar si no te me has perdido, si quieres llévate mi casa, la patria entera con su dragón, pero déjame encender la luz, alacrán de mis noches, Manuela Sánchez de mi potra, hija de puta, gritó, creyendo que la luz lo liberaba del hechizo, gritando que la saquen, que la dejen sin mí, que la echen en los cantiles con un ancla en el cuello para que nadie vuelva a padecer el fulgor de su rosa, se iba desgañitando de pavor por los corredores, chapaleando en las tortas de boñiga de la oscuridad, preguntándose aturdido qué pasaba en el mundo que van a ser las ocho y todos duermen en esta casa de malandrines, levántense, cabrones, gritaba, se encendieron las luces, tocaron diana a las tres, la repitieron en la fortaleza del puerto, en la guarnición de San Jerónimo, en los cuarteles del país, y había un estrépito de armas asustadas, de rosas que se abrieron cuando aún faltaban dos horas para el sereno, de concubinas sonámbulas que sacudían alfombras bajo las estrellas y destapaban las jaulas de los pájaros dormidos y cambiaban por flores de anoche las flores trasnochadas de los floreros, y había un tropel de albañiles que construían paredes de emergencia y desorientaban a los girasoles pegando soles de papel dorado en los vidrios de las ventanas para que no se viera que todavía era noche en el cielo y era domingo veinticinco en la casa y era abril en el mar, y había un escándalo de chinos lavanderos que echaban de las camas a los últimos dormidos para llevarse las sábanas, ciegos premonitorios que anunciaban amor donde no estaba, funcionarios viciosos que encontraban gallinas poniendo los huevos del lunes cuando estaban todavía los de ayer en las gavetas de los archivos, y había un bullicio de muchedumbres aturdidas y peleas de perros en los consejos de gobierno convocados de urgencia mientras él se abría paso deslumbrado por el día repentino entre los aduladores impávidos que lo proclamaban descompositor de la madrugada, comandante del tiempo y depositario de la luz, hasta que un oficial del mando supremo se atrevió a detenerlo en el vestíbulo y se cuadró frente a él con la novedad mi general de que apenas son las dos y cinco, otra voz, las tres y cinco de la madrugada mi general, y él le cruzó la cara con el revés feroz de la mano y aulló con todo el pecho asustado para que lo escucharan en el mundo entero, son las ocho, carajo, las ocho, dije, orden de Dios.” (s.n.).

[perspectiva Manuelei Sánchez:] „entonces me atreví a mirarlo de frente por primera vez haciendo girar con dos dedos la brasa de la rosa para que no se me notara el terror, escruté sin piedad los labios de murciélago, los ojos mudos que parecían mirarme desde el fondo de un estanque, el pellejo lampiño de terrones de tierra amasados con aceite de hiel que se hacía más tirante e intenso en la mano derecha del anillo del sello presidencial exhausta en la rodilla, su traje de lino escuálido como si dentro no estuviera nadie, sus enormes zapatos de muerto, su pensamiento invisible, su poder oculto, el anciano más antiguo de la tierra, el más temible, el más aborrecido y el menos compadecido de la patria que se abanicaba con el sombrero de capataz contemplándome en silencio desde su otra orilla, Dios mío, qué hombre tan triste, pensé asustada, y preguntó sin compasión en qué puedo servirle excelencia, y él contestó con un aire solemne que sólo vengo a pedirle un favor, majestad, que me reciba esta visita. La visitó sin alivio durante meses y meses, todos los días en las horas muertas del calor en que solía visitar a su madre para que los servicios de seguridad creyeran que estaba en la mansión de los suburbios, porque sólo él ignoraba lo que todo el mundo sabía que los fusileros del general Rodrigo de Aguilar lo protegían agazapados en las azoteas, endemoniaban el tránsito, desocupaban a culatazos las calles por donde él tenía que pasar, las mantenían vedadas para que parecieran desiertas desde las dos hasta las cinco con orden de tirar a matar si alguien trataba de asomarse en los balcones, pero hasta los menos curiosos se las arreglaban para aguaitar el paso fugitivo de la limusina presidencial pintada de automóvil de servicio público con el anciano canicular escondido de civil dentro del traje de lino inocente, veían su palidez de huérfano, su semblante de haber visto amanecer muchos días, de haber llorado escondido, de no importarle ya lo que pensaran de la mano en el pecho, el arcaico animal taciturno que iba dejando un rastro de ilusiones de mírenlo cómo va que ya no puede con su alma en el aire vidriado de calor de las calles prohibidas, hasta que las suposiciones de enfermedades raras se hicieron tan ruidosas y múltiples que terminaron por tropezar con la verdad de que él no estaba en casa de su madre sino en la sala en penumbra del remanso secreto de Manuela Sánchez” (s.n.).

„Ahí estaba, pues, como si hubiera sido él aunque no lo fuera, acostado en la mesa de banquetes de la sala de fiestas con el esplendor femenino de papa muerto entre las flores con que se había desconocido a sí mismo en la ceremonia de exhibición de su primera muerte, más temible muerto que vivo con el guante de raso relleno de algodón sobre el pecho blindado de falsas medallas de victorias imaginarias de guerras de chocolate inventadas por sus aduladores impávidos, con el fragoroso uniforme de gala y las polainas de charol y la única espuela de oro que encontramos en la casa y los diez soles tristes de general del universo que le impusieron a última hora para darle una jerarquía mayor que la de la muerte, tan inmediato y visible en su nueva identidad póstuma que por primera vez se podía creer sin duda alguna en su existencia real, aunque en verdad nadie se parecía menos a él, nadie era tanto el contrario de él como aquel cadáver de vitrina que a la medianoche se seguía cocinando en el fuego lento del espacio minucioso de la cámara ardiente mientras en el salón contiguo del consejo de gobierno discutíamos palabra por palabra el boletín final con la noticia que nadie se atrevía a creer cuando nos despertó el ruido de los camiones cargados de tropa con armamentos de guerra cuyas patrullas sigilosas ocuparon los edificios públicos desde la madrugada, se tendieron en el suelo en posición de tiro bajo las arcadas de la calle del comercio, se escondieron en los zaguanes, los vi instalando ametralladoras de trípode en las azoteas del barrio de los virreyes cuando abrí el balcón de mi casa al amanecer buscando dónde poner el mazo de claveles empapados que acababa de cortar en el patio, vi debajo del balcón una patrulla de soldados al mando de un teniente que iba de puerta en puerta ordenando cerrar las pocas tiendas que empezaban a abrirse en la calle del comercio, hoy es feriado nacional, gritaba, orden superior, les tiré un clavel desde el balcón y pregunté qué pasaba que había tantos soldados y tanto ruido de armas por todas partes y el oficial atrapó el clavel en el aire y me contestó que fíjate niña que nosotros tampoco sabemos, debe ser que resucitó el muerto, dijo, muerto de risa, pues nadie se atrevía a pensar que hubiera ocurrido una cosa de tanto estruendo, sino al contrario, pensábamos que después de muchos años de negligencia él había vuelto a coger las riendas de su autoridad y estaba más vivo que nunca arrastrando otra vez sus grandes patas de monarca ilusorio en la casa del poder cuyos globos de luz habían vuelto a encenderse” (s.n.).

[Avertisment! Urmeazã un pasaj nerecomandat celor slabi de înger:]„nos habíamos extinguido hasta el último soplo en la espera sin esperanza de que algún día fuera verdad el rumor reiterado y siempre desmentido de que había por fin sucumbido a cualquiera de sus muchas enfermedades de rey, y sin embargo no lo creíamos ahora que era cierto, y no porque en realidad no lo creyéramos sino porque ya no queríamos que fuera cierto, habíamos terminado por no entender cómo seriamos sin él, qué sería de nuestras vidas después de él, no podía concebir el mundo sin el hombre que me había hecho feliz a los doce años como ningún otro lo volvió a conseguir desde las tardes de hacía tanto tiempo en que salíamos de la escuela a las cinco y él acechaba por las claraboyas del establo a las niñas de uniforme azul de cuello marinero y una sola trenza en la espalda pensando madre mía Bendición Alvarado cómo son de bellas las mujeres a mi edad, nos llamaba, veíamos sus ojos trémulos, la mano con el guante de dedos rotos que trataba de cautivarnos con el cascabel de caramelo del embajador Forbes, todas corrían asustadas, todas menos yo, me quedé sola en la calle de la escuela cuando supe que nadie me estaba viendo y traté de alcanzar el caramelo y entonces él me agarró por las muñecas con un tierno zarpazo de tigre y me levantó sin dolor en el aire y me pasó por la claraboya con tanto cuidado que no me descompuso ni un pliegue del vestido y me acostó en el heno perfumado de orines rancios tratando de decirme algo que no le salía de la boca árida porque estaba más asustado que yo, temblaba, se le veían en la casaca los golpes del corazón, estaba pálido, tenía los ojos llenos de lágrimas como no los tuvo por mí ningún otro hombre en toda mi vida de exilio, me tocaba en silencio, respirando sin prisa, me tentaba con una ternura de hombre que nunca volví a encontrar, me hacía brotar los capullos del pecho, me metía los dedos por el borde de las bragas, se olía los dedos, me los hacía oler, siente, me decía, es tu olor, no volvió a necesitar los caramelos del embajador Baldrich para que yo me metiera por las claraboyas del establo a vivir las horas felices de mi pubertad con aquel hombre de corazón sano y triste que me esperaba sentado en el heno con una bolsa de cosas de comer, enjugaba con pan mis primeras salsas de adolescente, me metía las cosas por allá antes de comérselas, me las daba a comer, me metía los cabos de espárragos para comérselos marinados con la salmuera de mis humores íntimos, sabrosa, me decía, sabes a puerto, soñaba con comerse mis riñones hervidos en sus propios caldos amoniacales, con la sal de tus axilas, soñaba, con tu orín tibio, me destazaba de pies a cabeza, me sazonaba con sal de piedra, pimienta picante y hojas de laurel y me dejaba hervir a fuego lento en las malvas incandescentes de los atardeceres efímeros de nuestros amores sin porvenir, me comía de pies a cabeza con unas ansias y una generosidad de viejo que nunca más volví a encontrar en tantos hombres apresurados y mezquinos que trataron de amarme sin conseguirlo en el resto de mi vida sin él” (s.n.).

„pero él se limitaba a sonreír que ya ve lo que le digo, licenciado, lo que tiene jodido a este país es que nadie me ha hecho caso nunca, decía, y lo decía con una claridad de juicio que no parecía posible a su edad, aunque el embajador Kippling contaba en sus memorias prohibidas que por esa época lo había encontrado en un penoso estado de inconsciencia senil que ni siquiera le permitía valerse de sí mismo para los actos más pueriles, contaba que lo encontró ensopado de una materia incesante y salobre que le manaba de la piel, que había adquirido un tamaño descomunal de ahogado y una placidez lenta de ahogado a la deriva y se había abierto la camisa para mostrarme el cuerpo tenso y lúcido de ahogado de tierra firme en cuyos resquicios estaban proliferando parásitos de escollos de fondo de mar, tenia rémora de barco en la espalda, tenía pólipos y crustáceos microscópicos en las axilas, pero estaba convencido de que aquellos retoños de acantilados eran apenas los primeros síntomas del regreso espontáneo del mar que ustedes se llevaron, mi querido Johnson, porque los mares son como los gatos, dijo, vuelven siempre

Anunțuri

O părere la ““El otoňo del patriarca” (“Toamna patriarhului”) de Gabriel García Márquez”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s