Tonio Kröger de Thomas Mann – Rezumat

Urlaub 2009_Kopenhagen 037
Copenhaga: Nyhavn (Portul nou)

Comentariile la aceastã nuvelã se gãsesc aici.

Nuvela aceasta a apãrut în 1903 când Mann împlinea 28 de ani, la doi ani dupã publicarea primului sãu roman Casa Buddenbrook (Buddenbrooks: Verfall einer Familie) care în 1929 i-a adus şi Premiul Nobel pentru Literaturã.

La începutul nuvelei Tonio Kröger e un tânãr brunet, cu trãsãturi ascuţite de sorginte mediteraneanã, cu ochi negri şi pleoape grele de visãtor.  Elevul de 14 ani e îndrãgostit de colegul sãu Hans Hansen, cel care purta un chipiu de marinar danez peste pãrul sãu blond ca rafia. Hans e neobişnuit de chipeş şi de bine clãdit, cu umeri laţi şi coapse înguste şi nişte ochi albaştri-gri pãtrunzãtori. Dar în vreme ce Tonio e o fire profundã care scrie versuri şi trãieşte într-o lume interioarã construitã în jurul elementelor pe care el le iubeşte (vioara, marea, nucul bãtrân şi fântâna artezianã din curtea casei pãrinteşti), Hans e un tânãr mai curând superficial, pasionat de cãlãrie, gimnasticã şi înot, dar foarte popular. Cu toate acestea, la şcoalã Hans e primul la învãţãturã, în timp ce Tonio e considerat de profesori mai slab dotat pentru cã mai mereu e neatent şi adâncit în visare. În privat, Hans se simte flatat de iubirea castã pe care Tonio i-o poartã, dar în prezenţã camarazilor se cam ruşineazã de asocierea lui cu Tonio care e desconsiderat de colegi din cauza pasiunii lui pentru poezie. Ba mai mult, în public Hans evitã şi sã îi pronunţe prenumele pe care îl considerã ciudat şi de nesuportat. Şi Tonio care e înzestrat cu o abilitate specialã de a citi oamenii admirã tocmai mediocritatea (fãrã conotaţii peiorative aici) solidã pe care Hans o întruchipeazã şi nu înţelege de ce el, fiul consulului Kröger, descendentul unei familii respectabile  „şi nu vreun ţigan într-o cãruţã verde”, e atât de neadecvat mediului sãu în care mereu se simte ca nuca în perete. În fapt, Tonio îl iubeşte pe Hans tocmai pentru cã acesta reprezintã contrariul sãu dupã care el tânjeşte cu râvnã şi cu un dor invidios, dupã cum singur mãrturiseşte.

Tatãl lui Tonio e patronul unei firme care distribuie cereale şi proprietarul celei mai impunãtoare case din oraş. Consulul Kröger e un tip nordic, foarte respectabil, sever, un barbat  înalt cu ochi albaştri contemplativi care poartã mereu o floare de câmp în gaica reverului. Mama lui, bruneta şi apriga Consuelo, e altfel decât celelalte doamne ale urbei cãci ea provine din sud. Tonio îşi iubeşte mama care trãieşte într-o nepãsare seninã faţã de tot în afarã de pianul şi de mandolina ei. Şi cu toate cã tatãl îl ceartã mereu pentru notele proaste, Tonio simte totuşi cã furia acestuia e îndreptãţitã şi cã, în schimb, impasibilitatea mamei e cam nesăbuitã.

La 16 ani Tonio se îndrãgosteşte – la fel de platonic – de blonda Inge (Ingeborg Holm, fiicã de doctor). Inge are ochii mici, lunguieţi, albaştri şi senini, nişte mâini cam mari pentru o femeie şi e la fel de superficialã ca şi Hans şi tocmai de aceea nu îi acordã nicio atenţie lui Tonio. Deşi e pe deplin conştient de suferinţa şi de umilinţele pe care dragostea urma sã i le aducã şi de faptul cã nu îi va lasa linişte („eine Sache rund zu formen und in Gelassenheit etwas Ganzes daraus zu schmieden”), Tonio primeşte dragostea aceasta cu bucurie şi i se abandoneazã pe de-a întregul tocmai pentru cã ştie cã ea îmbogãţeşte şi te face sã te simţi viu, iar el dupã aşa ceva tânjea (şi nu dupã posibilitatea de a fãuri în linişte ceva desãvârşit). La o lecţie de dans la care participã împreunã cu Inge greşeşte şi se face de râs atât în faţa ei şi a colegilor, cât şi a profesorului de dans Knaak, cu accentul lui franţuzesc ireproşabil. Tonio se simte strãin la lecţia de dans şi deşi vede cã nu e locul lui acolo (cum nu e niciodatã între cei de seama lui), decide sã rãmânã pentru cã realizeazã pe deplin cã seninãtatea, cãldura vieţii şi fericirea le e rezervatã exclusiv lor, cei care sunt opusul lui. Magdalena Vermehren, fiica de avocat cu ochii închişi la culoare şi lipsiţi de expresie, care cãdea mai mereu la dans era foarte interesatã de Tonio tocmai pentru cã scria versuri, dar el o iubea pe distractiva Inge care îl desconsidera mai ales pentru cã scria versuri. Deşi Tonio era singur şi exclus din cercul colegilor sãi şi ştia cã Inge îi va rãmâne mereu strãinã şi asta îl durea foarte tare, era totuşi fericit pentru cã pe atunci îi trãia inima.  Limba lui nu era şi limba ei. Fericirea pentru Tonio nu era sã fie iubit, ci sã iubeascã şi poate sã fure mici apropieri înşelãtoare de subiectul iubit. Şi aceastã dragoste pentru Inge se stinge cu timpul, ca şi cea pentru Hans.

Trec anii. Familia Kröger s-a dezintegrat dupã moartea bunicii paterne a lui Tonio care reprezenta capul întregului neam Kröger. La scurt timp a urmat moartea tatãlui, vânzarea casei impozante şi dezmembrarea firmei. Mama lui Tonio se recãsãtoreşte dupã un an de doliu cu un muzician cu nume italienesc şi se mutã cu acesta în strãinãtate. Tonio se maturizeazã şi pãrãseşte oraşul natal din dispreţ pentru „traiul bucãlat şi meschin care îl reţinuse atâta timp în mijlocul sãu” (traducerea mea din germanã). E o mare provocare pentru mine sã traduc din Thomas Mann, dar încerc. „[Tonio] S-a predat complet forţei care i s-a pãrut cea mai mãreaţã de pe Pãmânt, simţind cã era chemarea lui sã fie în slujba ei. Şi ea i-a promis culmi şi preţuire – forţa spiritului şi a cuvântului, care domneşte zâmbind peste viaţa inconştientã şi mutã . (…) [Aceastã forţã] i-a fãcut accesibile sufletele oamnilor şi pe al lui, l-a fãcut clarvăzător şi i-a arãtat interiorul lumii şi realitãţile ultime care se ascund în spatele cuvintelor şi acţiunilor. Dar ceea ce a vãzut a fost asta: grotesc şi  jale – grotesc şi  jale.” Aceastã forţã l-a rãsplãtit cu celebritate, dar n-a pregetat nici sã îşi ia simbria obişnuitã de la el. S-a mutat în sud, atras probabil într-acolo de sângele moştenit de la mamã. Şi cum inima îi era moartã şi lipsitã de dragoste, Tonio se aruncã în aventuri carnale care îl fac sã sufere cumplit, probabil ca urmare a moştenirii paterne. Tonio trãieşte o viaţã a extremelor pe care o detestã, hãituit între spiritualitate glacialã şi dogoarea mistuitoare a simţurilor, mânat atât de scârba şi de ura faţã de minte, cât şi de râvna dupã curăţenie şi preacinstita pace. În perioada aceasta munceşte ca un maniac, existã numai pentru a crea, convins fiind cã „cel care trãieşte nu munceşte şi cã trebuie sã fii mort ca sã poţi fi pe deplin un creator” (traducerea mea).

O vizitã pe care Tonio, acum la 30 de ani şi locuind în Muenchen, i-o face amicei sale pictoriţa Lisaweta Iwanowna îi dã ocazia sã îşi expunã pe larg pãrerile sale despre condiţia artistului. Dialogul e un adevãrat eseu despre artã şi sentiment, plin de reflecţii deosebit de profunde. Foarte pe scurt, Tonio e de pãrere cã artistul veritabil nu poate fi şi om în adevãratul sens al cuvântului şi nu îşi poate permite sã simtã. Literatura nu poate fi o profesie, ci un blestem. Lisaweta în schimb înţelege literatul ca pe omul desãvârşit, sfântul, iar Tonio îi rãspunde cã aceasta se aplicã doar literaturii ruse. Tonio însã îi vorbeşte despre greaţa de cunoaştere pe care o vede în cazul lui Hamlet şi al danezilor pe care îi denumeşte „literaţi tipici”.  Tonio îi face o mãrturisire pe care n-a mai fãcut-o vreodatã şi anume ca el iubeşte viaţã, iar verdictul Lizavetei e cã el e un cetãţean rãtãcit („Sie sind ein Bürger auf Irrwegen, Tonio Kröger, – ein verirrter Bürger”). La auzul acestora, Tonio concluzioneazã cã poate pleca acasã pentru cã e terminat („Ich bin erledigt.” – acest „erledigt” poate însemna rezolvat, terminat, omorât, epuizat, remediat, fãcut praf).

Se hotãrãşte înspre toamnã sã facã o cãlãtorie, dar nu înspre Italia cu arta ei, cerul ei albastru, vinul şi senzualitatea ei dulce pentru cã demult nu se mai amãgeşte cã acolo îi e locul. Se lipseşte de toate acestea şi de vitalitatea straşnicã a locuitorilor ei şi se îndreaptã spre Danemarca, urmând înclinaţia nordicã a tatãlui. Dupa 13 ani Tonio decidã sã revinã în drum spre Danemarca la „punctul sãu de plecare”, oraşul sãu natal. Se cazeazã la hotelul elegant strãjuit de statuile a doi lei negri şi a doua zi de dimineaţã se duce la casa pãrinteascã unde se asteaptã din clipã în clipã sã dea nas în nas cu tatãl sãu care sã-l certe pentru viaţa decadentã pe care o duce. La mezanin e surprins sã gãseascã o bibliotecã publicã (Volksbibliothek). I se pare ciudat pentru cã e de pãrere cã acolo nu aveau ce cãuta nici poporul, nici literatura. Erau trei camere la mezanin, acum toate pline de cãrţi pe care Tonio pretinde cã vrea sã le consulte. Îşi aminteşte cã pe vremuri prima camera era locul unde familia lua micul dejun, a doua era dormitorul în care întâi şi-a dat duhul bunica lui paternã şi apoi tatãl lui şi a treia era fosta lui odaie. De la fereastrã vede grãdina cãzutã în paraginã în care mai existã însã nucul bãtrân care trosnea şi fremãta în vânt. Nu îşi doreşte sã pãtrundã mai adânc în casã, în spaţiile de la etaj închiriate de strãini. Fusese acasã, aşa cã pleacã lãudând colecţia bibliotecii şi decide sã îşi urmeze cãlãtoria în aceeaşi dupã-amiazã. Revine la hotel, îşi achitã nota şi la plecare e reţinut de directorul hotelului şi de un poliţist care îi cere sã se legitimeze pentru a dovedi cã nu este escrocul cu pãrinţi necunoscuţi şi de competenţã nedeterminatã care a pãrãsit dupã mai multe infracţiuni Muenchenul şi încearcã cel mai probabil sã se refugieze în Danemarca. Tonio le dezvãluie numele sãu complet şi profesia sa, dar nu are documente de identitate. Se întreabã dacã ar trebui sã punã capãt îndoielilor celor doi în ceea ce îl priveşte dezvãluindu-i directorului hotelului cã nu e niciun escroc şi nici nu e prin naştere vreun ţigan în cãruţã verde, ci e fiul consulului Kröger, din neamul Kröger. Dar nu are chef de aşa ceva. „Şi nu aveau aceşti oameni ai ordinii civile în fond cumva dreptate? Într-o anume mãsura el [Tonio] era pe deplin de acord cu ei…” (traducerea mea) Cei doi descoperã manuscrisul unei nuvele pe care Tonio dorea sã îl corecteze în Danemarca în vederea publicãrii şi dupã ce citesc un pasaj îi permit autorului sã îşi continue cãlãtoria.

Ajuns pe vas în largul Mãrii Baltice pe care o iubea atât de mult în copilãrie şi de care îi fusese atât de dor la Muenchen, Tonio îşi îndreaptã capul împotriva vântului sãrat şi simte o ameţealã uşoarã, o amorţealã linã „în care amintirea a tot ce era rãu, chinuitor şi rãtãcitor, a oricãrei dorinţe şi strãduinţe se scufunda alene şi tihnit” şi zgomotul îi pãrea freamãtul bãtrânului nuc.  Un negustor din Hamburg aflat în concediu îi împãrtãşeşte reflecţiile sale pseudo-intelectuale (dar trãite din plin) despre om care sub mãreţia stelelor ce luminau cerul în acea noapte nu are cum sã nu înţeleagã cã e doar o gânganie. Tonio remarcã imediat cã negustorul nu are niciun pic de literaturã în el, deşi cel mai probabil scrie versuri,  dar îi ascultã prietenos neroziile. Se duc la culcare, dar marea învolburatã de furtunã nu-l lasã pe Tonio sã doarmã şi iese din nou la aer. „În el se înãlţa un vaiet şi i se pãrea cã era suficient de puternic sã acopere rumoarea furtunii şi a potopului.  Un cânt cãtre mare rãsuna în el, înflăcărat de iubire. Tu, tânãrul meu prieten năbădăios, iatã-ne din nou uniţi… Dar deodatã poezia se curmã. Nu era isprăvitã, nu era desãvârşitã şi nu plãsmuise în linişte un întreg neştirbit. Inima lui trãia…”

Ajuns în Copenhaga, petrece trei zile vizitând capitala, dar în simţire vede doar oraşul natal. Nu suportã mult agitaţia şi într-o zi tulbure cu mare neagrã cãlãtoreşte la Helsingoer şi de acolo la un mic hotel din apropiere unde se pregãteşte sã trãiascã o perioadã. Tonio se bucurã de mare şi de singurãtate. Stãtea cu câte o carte în faţa fãra a citi vreun rând. „Savura o uitare adâncã, o plutire eliberatoare/mântuitoare peste spaţiu şi timp şi numai din când în când era ca şi cum inima îi tresãrea de o durere, de un sentiment scurt şi săgetător de dor sau de căinţă, dar el era prea letargic şi prea cufundat sã se întrebe cum se numeşte şi de unde îi vine.”  Într-o dimineaţã Tonio se trezeşte cuprins în camera lui de o luminã magicã, ca din poveştile cu zâne, scãldat în strãlucire parfumatã de trandafiri şi îşi dã seama cã spectacolul acesta minunat era efectul soarelui în rãsãrit. Dupã zile tulburi, aceea era o zi cu cerul albastru şi marea incandescentã. Tonio înoatã în mare şi face o plimbare matinalã pe plajã de o orã. La întoarcere gãseşte autobuze întregi de excursionişti din Helsingoer la hotel care vor sã dea o petrecere cu dans seara. Deodatã Ingeborg Holm şi Hans Hansen traverseazã sala de mese. Seara Tonio se furişeazã prin întuneric atras de sunetul muzicii din afarã înspre veranda de sticlã de unde, cufundat în întuneric şi nevãzut, îi putea observa pe cei de dansau. Petrecãreţii erau veseli şi nu erau îmbrãcaţi în haine de bal, ci în straie obişnuite de duminicã în târgurile de provincie. Aveau şi un maestru de ceremonii îmbrãcat în frac care amintea de profesorul de balet Knaak din tinereţea lui Tonio. În sala de dans Tonio îi vede din nou pe cei doi (Hans şi Inge) pe care îi vãzuse de dimineaţã în lumina soarelui şi tresare de bucurie. Observâdu-i i se cutremurã pieptul aşa de dureros de dor de casã, încât se retrage şi mai adânc în întuneric. Îşi spune cã niciodatã nu i-a uitat pe cei doi şi cã de fiecare datã când primea aplauze se uita pe furiş în jurul sãu sã vadã dacã veneau şi din partea celor doi. Se întreabã dacã Hans a citit aşa cum îi promisese „Don Carlos” şi apoi îşi dã seama cã nu ar trebui sã o facã pentru a nu îşi întrista frumoşii ochi albaştri cu versuri. „Sã fiu ca tine! Sã o iau din nou de la început, sã cresc ca tine, corect, vesel şi simplu, după toate regulile, în conformitate cu rânduielile şi în armonie cu Dumnezeu şi cu lumea, iubit de cei inofensivi şi fericiţi, sã te iau pe tine de femeie, Ingeborg Holm, şi sã am un fiu ca tine, Hans Hansen, – care sã nu cunoascã blestemul cunoaşterii şi chinul creator sã trãiascã, sã iubeascã şi sã preamãreascã în binecuvântatã rutinã!… Sã mai încep odatã? Dar n-ar ajuta la nimic. Ar evolua totul la fel – toate s-ar petrece cum s-au întâmplat.  Cãci nenumãraţi se duc inevitabil în rãtãcire, pentru cã pentru ei nici nu existã un drum drept.” Muzica se întrerupe pentru o scurtã pauzã şi oaspeţii încep sã îl vadã pe spectatorul Tonio, chiar şi Hans şi Inge îl descoperã cu priviri indiferente. Tonio observã însã o tânãrã care nu pãrea prea popularã şi se gândeşte cum ar putea intra în vorbã cu Hans şi Inge. Îşi dorea sã stabileascã o comuniune cât de trecãtoare cu cei doi, dar nu gãseşte curajul sã îi abordeze. „Era şi de data aceasta ca întotdeauna: ei nu l-ar fi înţeles, ar fi ascultat înstrăinați ce ar fi vrut sã le zicã el. Cãci limba lor nu era şi limba lui.” Muzica reîncepe cu un cadril şi Tonio e foarte aproape de Inge cãreia îi simte parfumul pe care i-l cunoştea din  tinereţe şi pe care îl simţise discret în ultimele zile. Tonio ştie cã Inge ar râde de el şi acum ca şi la lecţia profesorului Knaak când s-a fãcut de râs la acelaşi dans, deşi între timp el ajunsese un bãrbat faimos. Dansul se terminã şi începe o agitaţie în care fata slãbuţã care îi atrãsese atenţia cade. Tonio o ridicã, ea îi mulţumeşte în danezã şi el îi spune cã n-ar trebui sã mai danseze şi dupã ce mai aruncã o privire înspre Inge şi Hans se duce în camera sa. Tonio era ameţit de petrecerea la care n-a putut fi pãrtaş şi era obosit de gelozie, întocmai ca în tinereţe. Şi deşi Inge nu l-a urmat ca sã îl cheme din nou la bal sau sã îi spunã cã îl iubeşte, Tonio era fericit ca în tinereţe. „Cãci inima îi trãia. Dar ce se întâmplase în tot acel timp în care el devenise ceea ce era acum? – Rigidizare; pustiu; gheaţã; şi spirit! Şi artã!…” Se bagã în pat şoptind numele celor doi şi plânge cu suspine de cãinţã şi de dor de casã.

În ultimul capitol Tonio îi scrie Lizavetei Ivanovna, admiţând cã ea a avut dreptate şi cã burghezia (Bürgertum) lui şi dragostea lui pentru „viaţã” sunt sinonime. Îi explicã amestecul de temperamente din sângele lui (partea nordicã şi melancolicã a tatãlui şi partea pasionalã, sudicã şi înclinatã spre superficialitate a mamei) din care a rezultat un cetãţean (Bürger) care s-a rãtãcit în artã, un artist cu conştiinţa încãrcatã. „Eu stau între douã lumi, nu aparţin niciuneia şi de aceea mi-e puţin greu. Voi artiştii mã numiţi cetãţean (Bürger), iar cetãţenii sunt tentaţi sã mã aresteze… nu ştiu care dintre cele douã mã deranjeazã mai mult. Cetãţenii sunt proşti, dar voi admiratorii frumuseţii (…) ar trebui sã vã gândiţi cã existã artişti atât de profunzi – dintru început şi din destin – încât niciun dor nu le pare mai dulce şi mai demn de a fi trãit decât fericirile rutinei.” Încheie scrisoarea promiţând cã va realiza lucruri mult mai mãreţe, dar cã dragostea lui va arde mereu pentru cei simpli, fericiţi, cei cu ochi albaştri, cei obişnuiţi. Ultimele cuvinte: „Nu înfieraţi aceastã dragoste, Lizaveta; ea e bunã şi roditoare. În ea se ascunde dor şi o invidie melancolicã şi puţin dispreţ şi un neştirbit extaz cast.”

Comentariile la aceastã nuvelã se gãsesc aici.

Anunțuri

2 păreri la “Tonio Kröger de Thomas Mann – Rezumat”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s