The Grapes of Wrath (Fructele mâniei) de John Steinbeck – Comentarii

Din motive de spaţiu, rezumatul “The Grapes of Wrath” se gãseşte aici.

Comentarii

Prin strategia narativã pe care o abordeazã – intercalarea capitolelor ce redau dinamica la nivel macro-social cu cele povestind epopeea familiei Joad – Steinbeck construieşte o parabolã care dezvãluie adevãratul erou al romanului: o întreagã categorie socialã, cea a dezrãdãcinaţilor şi a dezmoşteniţilor din inima Sudului, ajunşi la propriu şi la figurat pe drumuri. Eu voi stãrui doar asupra a câtorva teme abordate în roman care m-au impresionat în mod special. Aceste teme sunt evident corelate între ele şi împletite în aşa fel încât sã susţinã, pe de o parte, edificiul mesajului profund pe care autorul dorea sã îl transmitã şi, pe de altã parte, dramatismul romanului.

 

SIMBOLISMUL TITLULUI

Traducerea ad litteram din englezã a titlului este „Strugurii mâniei” şi sincer nu ştiu de ce în românã ca şi în germanã s-a ales opţiunea mai limitantã dupã pãrerea mea „Fructele mâniei”, în timp ce în francezã, spaniolã şi portughezã s-a pãstrat titlul original (iar în italianã a fost stâlcit şi mai mult). O altã problemã cu transformarea nejustificatã a strugurilor în fructe în general e cã astfel se reteazã legãtura cu citatul biblic care, dupã mine, e de maximã importanţã în interpretarea simbolisticii întregului roman.

Mãrturisesc cã la terminarea romanului, prima temã care m-a pus pe gânduri a fost simbolismul titlului, tocmai pentru cã în text lipseşte o discuţie aprofundatã pe acest subiect. De altfel, strugurii fac doar câteva apariţii episodice, dintre care aş menţiona douã. La începutul romanului, bunicul viseazã mereu la struguri de care niciodatã n-a fost sãtul şi vorbeşte mereu de cum de îndatã ce va ajunge în California îşi va culege mulţi ciorchini şi îi va zdrobi pe faţã ca sã îi curgã mustul de pe bãrbie pânã pe pantaloni. Şi apoi, într-un pasaj semnificativ se vorbeşte de furia celor flãmânzi faţã de practica distrugerii de alimente în California pentru a le menţine preţurile (porci, cartofi, portocale în timp ce ei mor de foame) şi autorul încheie cu „în sufletele oamenilor strugurii mâniei cresc şi se îngreuneazã, ajung apãsatori şi gata de teasc” (traducerea mea aproximativã a „In the souls of the people the grapes of wrath are filling and growing heavy, growing heavy for the vintage.”)

Se pare cã lui Steinbeck i-a venit greu sã aleagã un titlu pentru romanul sãu şi cã sugestia salvatoare a venit de la soţia sa inspiratã de un cântec patriotic american care, la rândul sãu, face referire la un pasaj din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. În capitolul 14 se vorbeşte depre semnele care anunţã judecata lui Dumnezeu; la versetul 18 e vorba despre seceriş şi culesul viei „culege ciorchinii viei pãmântului, cãci strugurii ei s-au copt” si versetul 19 spune „şi îngerul a aruncat pe pãmînt cuţitaşul lui şi a cules via pãmântului şi strugurii i-a aruncat în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu” (Biblia, p. 1405). În “Fructele mâniei” existã multe trimiteri la Biblie (numele Rose of Sharon/Trandafirul din Sharon, traversarea deşertului, California ca tãrâm al fãgãduinţei, 13 persoane se îmbarcã în camioneta Joadilor spre California cum 13 persoane au fost şi la Cina cea de Tainã, modul în care unchiul John alege sã îi dea drumul trupului bebeluşului mort pe torent), dar titlul romanului e cel care ascunde cheia de interpretare. Eu cred cã alegerea unui pasaj din Apocalipsa e deosebit de însemnatã. Deşi critica a apreciat valoarea romanului ca o mãrturie tulburãtoare a unor vremuri de crizã economicã deosebit de grele din istoria americanã pe care generaţiie actuale nu au cum sã le cunoascã nemijlocit, mie romanul lui Steinbeck mi s-a pãrut în primul rând o pildã, un semnal de alarmã tras pentru generaţiile viitoare care, întocmai ca Apocalipsa biblicã, nu are un termen clar de îndeplinire, ci este proiectat într-un viitor nedefinit, fãrã însã a îşi pierde ceva din caracterul peremptoriu. Dar tocmai sfârşitul deschis de naturã profeticã face ca romanul sã rãmânã deosebit de actual şi la 77 de ani de la publicarea sa, un document istoric şi o avertizare sfredelitoare pentru viitor deopotrivã. Şi precum Apocalipsa, şi romanul lui Steinbeck are acel element corelativ al rãsplatei sau pedepsei divine. În cele din urmã – chiar dacã acest lucru se va întâmpla la vremea culegerii viei – se va face dreptate divinã pentru toţi, exploatatori cât şi exploataţi. Şi atunci sigur cã nu ne mai surprinde intenţia declaratã a autorului de a îi pune la stâlpul infamiei prin acest roman pe împilătorii sãracilor.

 

PÃMÂNTUL

Perceput în primul rând ca ogor, pãmântul joacã un rol central în “Fructele mâniei”. Pe alocuri, modul de relaţionare cu glia strãmoşeascã mi-a adus aminte de ataşamentul faţã de pãmânt a lui Ion din romanul lui Rebreanu. Steinbeck foloseşte metaforele de violenţã sexualã atunci când se referã la cultivarea pãmântului cu metodele agriculurii tehnologizate care îi dezumanizeazã şi pe cei puţini care mânuiesc maşinile, îi abrutizeazã şi îi înglobeazã fãrã voia lor – şi fãrã vreo scãpare – în mecanismul dihaniei ce pune stãpânire inexorabil pe tot. Relaţia simbioticã pe care oamenii o aveau cu pãmântul de generaţii se transformã aşadar în mutilare sãlbaticã şi abuz sexual. Steinbeck recurge de altfel în mod repetat la reprezentãri kafkiene atunci când schiţeazã lupta individului cu dihania, monstrul impersonal atotcuprinzãtor (banca, asociaţia fermierilor). În acest context, indivizii apar ca bieţi nerozi, simple spiţe în mostruosul mecanism exploatator care îi înghite şi îi secãtuieşte pe toţi – în aceeaşi mãsurã pe opresori şi pe oprimaţi – atât din punct de vedere fizic, cât şi moral.

Ce m-a impresionat profund este modul în care autorul înţelege sã zugrãveascã ancorarea teritorialã a identitãţilor. Continuând pe firul alegoriilor biblice, dacã acceptãm cã omul e creat din tinã, dezrãdãcinaţii lui Steinbeck sunt fãrã îndoialã plãsmuiţi din glia strãbunilor. Bunicul Joad reprezintã omul împãmântenit care nu poate fi dezrãdãcinat sub niciun chip, ca şi bunica şi de aceea ei mor rapid, cum spune fostul predicator din secunda în care sunt luaţi de pe ogorul acela sterp care era sinonim cu ei.  În felul acesta, cititorul poate înţelege în profunzime drama dezrãdãcinãrii acestor oameni care se întreabã dimpreunã cu Mama Joad „cum am putea trãi fãrã vieţile noastre? Cum vom şti cã suntem noi fãrã trecutul nostru?” (traducerea mea). Dar cum tot Casy sublinia la mormântul încropit pentru Bunicul Joad pe marginea şoselei, opţiunea cu adevãrat complicatã e viaţa cu miriada ei de alegeri pe muchie de cuţit şi nu moartea.

 

CRITICA SOCIALÃ

Steinbeck e un fin psiholog si un bun sociolog care demostreazã abilitatea de a percepe curenţii sociali de adâncime. Astfel, el redã cu iscusinţã apariţia naturalã a solidaritãţii şi a unei organizãri sociale eficiente în taberele de migranţi. Se ascunde aici şi o critica subtilã, dar usturãtoare a sistemului politic şi social american, motivul, de altfel, pentru care romanul a şi fost interzis. Autoritatile se aflã în slujba principalilor actori economici, faţã de care se dovedesc extrem de servile (ex: poliţia arde tabãra migranţilor, poliţia îi dã afarã pe grevişti de la livada de piersici). Ni se înfãţişeazã astfel un sistem care îi avantajeazã numai pe cei puternici şi în care cei mici nu au niciun drept. Ce pervertire a „visului american”! E vorba şi de o retragere ipocritã în umbra unui atribut al sistemului conservator american care prevede neamestecarea pe cât posibil a statului în sfera socialã (small government) – astfel, nu existã nicio încercare de a stopa jecmãnirea migranţilor la tot pasul şi mutarea lor în van în California. Mãsurile de protecţie socialã lipsesc cu desãvârşire, deşi aceasta e drama a 500000 de oameni!

Mai mult, Steinbeck redã ceva din spiritul vremii cu frica de „roşii” (comunişti), deşi cei acuzaţi nici nu ştiau semnificaţia termenului şi ceea ce cereau ei era, în fapt, o picãturã de dreptate (episodul cu „dacã cei care cer 30 cenţi pe orã în loc de 25 sunt comunişti, atunci şi eu sunt comunist!”). Acuzaţia de a fi agitator comunist e folositã ca anatemã şi ca mijloc eficient de a fura drepturile oamenilor simpli (cazul lui Floyd) şi ea serveşte în acelaşi timp drept o pavãzã inatacabilã în umbra cãreia autoritaţile îşi pot exercita puterea arbitrar (de unde şi revolta lui Tom şi rãspunsul mamei care vorbeşte în numele unei întregi categorii sociale: „nu ne vor zdrobi. Noi suntem oamenii, noi mergem înainte”).

Steinbeck mi-a fãcut impresia cã era familiarizat cu opera lui Karl Marx; în mai multe pasaje el oferã o exemplificare aproape în oglindã a situaţiilor teoretizate de acesta din urmã. De pildã, în Das Kapital (Capitalul) Marx explicã paradoxul sãrãciei în mijlocul abundenţei care decurge din supraproducţie şi subconsum pe care Steinbeck îl ilustreazã cu risipa cãrnii şi a altor alimente în condiţiile existenţei maselor de flãmânzi cronici. În „Manifestul comunist”, Marx prezice cã burghezia îşi sapã singurã mormântul, cãci proletariatul va deveni conştient de propriul potenţial şi va cuceri puterea prin revoluţie din mâinile burgeziei. Steinbeck redã aceeaşi idee: „Three hundred thousand, hungry and miserable; if they ever know themselves, the land will be theirs and all the gas, all the rifles in the world won’t stop them. And the great owners, who had become through their holdings both more and less than men, ran to their destruction, and used every means that in the long run would destroy them. Every little means, every violence, every raid on a Hooverville, every deputy swaggering through a ragged camp put off the day a little and cemented the inevitability of the day” pe care o leagã pentru continuitate narativã de ideea de Apocalipsã: „repression works only to strengthen and knit the repressed. The great owners ignored the three cries of history” (trimitere la cele trei strigãri ale îngerilor ce vestesc judecata lui Dumnezeu – Apocalipsa, cap. 14). Şi, desigur, ideea dezvoltatã şi de Marx a armatei de rezervişti ai muncii care e manipulatã pentru a scãdea costurile de producţie ale capitaliştilor (lucrãtorii sunt adesea obligaţi sã munceascã pe doar jumãtate din salariul minim şi acesta este, în fapt, motivul pentru care au fost ademeniţi în California). „Marii proprietari se bucurau şi puneau în circulaţie şi mai multe foi volante care sã atragã şi mai mulţi oameni [înspre California]. Şi salariile au scãzut şi preţurile au rãmas ridicate. Şi cât de curând vom avea din nou sclavi” (traducerea mea). Iatã cum se restabileşte un sistem de robie care se bazeazã pe sutele de mii de tragedii personale ale nefericiţilor din armata de rezervişti, dar care serveşte logicii de ansamblu a sistemului economic!

Pe termen scurt şi mediu previziunea la care se face aluzie de-a lungul întregului roman – conştientizarea potenţialului solidaritãţii care apare natural între oamenii care împãrtãşesc acelaşi destin şi care ar putea fi baza pentru o mişcare care sã preschimbe întreaga ţarã – nu s-a îndeplinit în sens restrâns pentru SUA. (Desigur cã acest fapt nu constituie o rebutare definitivã a argumentului lui Steinbeck şi, cum subliniam mai sus, romanul lui continuã în multe privinţe sã fie de actualitate în contextul social-politic global.) Dar programul Bracero demarat în 1942 (care prevedea totuşi un salariu minim de 30 de cenţi pe orã) şi moştenirea sa tristã pânã în zilele noastre în ceea ce priveşte atât legislaţia, cât şi realitatea imigraţiei mexicane (culmea, cu precãdere tot în California) dovedesc nematerializarea (deocamdatã) a previziunilor romanului. Dupã pãrerea mea, explicaţia pentru aceasta se aflã tot în teoria marxistã, dar de generaţie mai nouã. Sigur cã n-ar fi drept sã îl acuzãm pe Steinbeck de obtuzitate în ignorarea efectelor extrem de complexe ale ideologiei, de vreme ce contribuţiile cardinale în elucidarea conceptului de ideologie semnate de Gramsci, Althusser şi Marcuse au început sã vadã lumina tiparului la mai bine de un deceniu dupã apariţia romanului. (Cu mare plãcere sunt dispusã sã fac o discuţie aprofundatã despre modul în care scrierile fundamentale ale lui Gramsci, Althusser şi Marcuse ar fi putut reorienta opera lui Steinbeck, în mãsura în care existã interes în aceastã direcţie. Folositi, vã rog, rubrica de comentarii în acest sens.)

 

(LECŢII DESPRE) DISCRIMINARE

Poate tema cu cele mai multe aplicaţii directe în zilele noastre e cea legatã de discriminare. Deşi în roman se remarcã absenţa notabilã a discuţiei discriminãrii rasiale (existã o singurã referire la populaţia de culoare din Sudul american), modul în care autorul înţelege sã redea procesele sociale de construcţie a entitãţilor discriminatorii din imaginarul colectiv dovedeşte un mare rafinament literar şi multã perspicacitate sociologicã.

În cãlãtoria lor spre vest, Joadii sunt confruntaţi cu un termen necunoscut lor şi aflã cã iniţial „Okie” indica o personã originarã din statul Oklahoma. Dar „acum înseamnã cã eşti un neisprãvit mârşav. Okie înseamnã cã eşti o scursurã. Nu înseamnã nimic în sine, e vorba de modul cum ţi-o spun” (traducerea mea). Avem aici descrisã traiectoria de resemnificare prin care un cuvânt neutru este tranformat într-un termen peiorativ. Şi pe baza înşelãtoare şi nefondatã a unui astfel de cuvânt de ocarã se suprapun aparent fãrã niciun efort reprezentãri pe cât de greşite, pe atât de preconcepute „aceşti nenorociţi de Okies nu au minte şi nici simţire. Ei nu sunt oameni. Un om n-ar trãi aşa cum o fac ei. Un om n-ar putea suporta sã fie atât de murdar şi de abject. Aştia nu-s cu nimic mai presus decât gorilele” (traducerea mea). E de prisos sã menţionãm cã aici avem o judecatã pripitã, împotmolitã la nivelul aparenţelor şi împovăratã de prejudecãţi care de multe ori opereazã perfid în zona gri de sub nivelul conştientului. Tragedia acestor spoliaţi e tragedia dintotdeauna şi de peste tot a dezrãdãcinaţior: ei sunt supuşi în masã şi fãrã vreo deosebire unui proces de depersonalizare care e urmat implacabil de un proces de înstrãinare socialã şi ostracizare. Şi tocmai pentru a putea legitima moral acest surghiun nejustificat şi nejustificabil, aceşti pribegi, pânã mai ieri cel puţin la fel de americani ca şi opresorii lor, sunt transformaţi simbolic în „ceilalţi” (pripãşiţii nepoftiţi, cei care nu au nicio legãturã cu noi, cei îndreptãţiţi): „trebuie sã îi ţinem pe ãştia sub papuc sau ne vor lua glia. (…) Venetici, strãini. Sigur, vorbesc ei aceeaşi limbã, dar nu sunt la fel. Uite cum trãiesc. Crezi cã vreunul dintre ai noştri ar trãi aşa? Nicidecum!” (traducerea mea). Miza acestui infam proces de proscriere socialã e de fapt îndreptãţirea ostilitãţii faţã de aceşti nãpãstuiţi ai soartei care în realitate provine din teama ponegritorilor de a îşi pierde avuţiile şi privilegiile.

Plãsmuirea în acest mod a prejudecãţii e cheia de bolta în întregul edificiu al discriminãrii care ajunge sã degenereze in violenţã fizicã: „şi oamenii oraşelor şi suburbiilor s-au adunat sã se apere; şi şi-au fãcut curaj spunându-şi cã ei sunt buni şi invadatorii sunt rãi, aşa cum trebuie sã facã un om înainte de a lupta. Şi-au spus: aceşti blestemaţi de Okies sunt murdari şi ignoranţi. Sunt degeneraţi, maniaci sexuali. Acei blestemaţi de Okies sunt tâlhari. Ei furã orice” (traducerea mea). Cât de mult este împinsã distanţa socialã în citatul de mai sus între „aceşti blestemaţi de Okies” şi „acei blestemaţi de Okies”! (Şi aici mi-ar face plãcere sã fac o discuţie aprofundatã despre modul în care diferenţierea socialã se produce şi se impune plecând de la teoria lui Bourdieu, dar n-aş vrea sã încarc suplimentar textul în aceastã postare. Vã rog sã îmi semnalaţi la rubrica de comentarii dacã existã interes în acest sens.) „Şi cei care se apãrau au spus: ei [Okies] aduc molime, ei sunt mizerabili. Nu îi putem lãsa în şcoli. Ei sunt strãini” (traducerea mea). Dacã n-aş şti cã aceastã carte a fost scrisã acum aproape 80 de ani în îndepãrtata America, aş putea jura cã în aceste pasaje e descrisã drama contemporanã a multor migranţi din motive economice care ajung sã fie transformaţi simbolic în oameni de calitatea a doua în ţãrile de destinaţie pentru cam aceleaşi motive!

Şi cu toate acestea mesajul cãrţii este unul dacã nu neapãrat optimist (dezrãdãcinaţii aceştia sunt atât de încercaţi încât sunt dincolo de speranţa naivã într-un viitor mai bun), mãcar profund reconfortant: trebuie doar sã supravieţuieşti zilei de azi; sigur cã unii vor muri, dar restul se vor oţeli şi mai tare. Şi adevãrata eroinã a cãrţii e o întreagã categorie socialã (nu atat Joadii, cât sutele de mii de „alde Joad” luate în ansamblu), cu determinarea lor şi îndârjirea de a trãi: „nu vom pieri. Oamenii merg înainte – se schimbã puţin, poate, dar merg drept înainte” (traducerea mea), chiar şi sub povara nedreaptã a discriminãrii.

Din motive de spaţiu, rezumatul “The Grapes of Wrath” se gãseşte aici.

Anunțuri

2 păreri la “The Grapes of Wrath (Fructele mâniei) de John Steinbeck – Comentarii”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s