The Grapes of Wrath (Fructele mâniei) de John Steinbeck – Rezumat

Din motive de spaţiu, comentariile la “The Grapes of Wrath” se gãsesc aici.

Rezumat

Acţiunea romanului e plasatã undeva în perioada Marei Crize Economice (anii 1930). În esenţã, romanul descrie în planuri paralele mutarea familiei Joad din Oklahoma în California şi transformarea lor concomitentã din “oameni normali” (cu un cãpãtâi şi cu un mod de viaţã bine împãmântenit, neschimbat de generaţii) în “Okies” (migranţi, amplasaţi social şi geografic la marginea societãţii). John Steinbeck a primit premiul Pulitzer pentru acest roman in 1939 si mai târziu în cariera sa (1962) a fost rãsplãtit şi cu premiul Nobel.

Pe scurt, romanul începe cu întoarcerea la vatra pãrinteascã de lângã Sallisaw, Oklahoma, a lui Tom Joad Jr, dupã eliberarea sa condiţionatã din închisoarea McAlester pentru omor (la beţie, Tom omorâse un bãrbat cu o cazma dupã ce acesta îl înjunghiase). Pe drumul spre casã, Tom se întâlneşte cu un fost predicator care îl botezase cu mulţi ani în urmã, Jim Casy şi împreunã descoperã gospodãria pãrasitã şi parţial demolatã a familiei Joad. De la vecinul Muley Graves care trecea întâmplãtor pe drum aflã cã banca, proprietara de drept a tuturor terenurilor agricole din zonã, a decis sã se descotoroseascã de toţi dijmaşii care de generaţii munceau loturile pe care strãmoşii lor le-au rãpit amerindienilor cu arma în mânã (şi pe care ulterior au fost nevoiţi sã le cedeze bãncii când nu şi-au mai putut achita creditele). În  numele unei eficienţe economice abstracte, oamenii sunt izgonţi fãrã pic de milã din casele lor şi dacã refuzã tractoarele le fac gospodariile una cu pãmântul, iar tractoriştii primesc şi bonusuri dacã accidenteazã şi câţiva locatari. Tractoriştii, o mânã localnici, sunt plãtiţi bine ($3/zi), dar ei reprezintã uneltele care lasã zeci de familii din zonã fãrã pâine. Tot de la Muley Graves, rãmas un fel de pustnic pribeag al ţinutului dupã ce familia lui s-a mutat în California, aflã Tom cã familia Joad se aflã la casa unchiului sãu vãduv John şi se pregãteşte de asemenea sã plece foarte curând spre vest. În timpul nopţii Tom si Casy gustã fãrã sã vrea viaţa pe care rãzboinicul de gherilă Muley o duce pe câmpurile depopulate când sunt hãituiţi de angajaţii bãncii pentru violarea proprietãţii acesteia, aceeaşi proprietate care pentru generaţii întregi a familiilor lor a reprezentat singurul univers cunoscut şi imaginabil. Dis de dimineaţã ajung la casa lui John Joad şi sunt primiţi cu mare bucurie. Familia Joad îşi vinde ultimele acareturi şi animale pe un preţ de nimic unor negustori special veniţi sã profite de situaţia strâmtoratã a miilor de familii alungate din casele lor şi îşi încarcã strictul necesar într-o maşinã veche şi pleacã în zori spre California cu doar $154 în buzunar. În zonã îşi fãcuserã apariţia foi volante anunţând cã în California e nevoie de mânã de lucru la cules fructe şi struguri, pe salarii bune. Oamenii se agaţã cu disperare de aceastã ultimã speranţã şi îşi închipuie California ca pe o ţarã a fãgãduinţei unde nu e niciodatã frig şi unde trebuie doar sã întinzi mâna pentru a te înfrupta din strugurii şi portocalele care cresc din abundenţã. Mii de oameni sunt jecmãniţi de vânzãtori de maşini fãrã scrupule care se prevaleazã de lipsa cronicã de cunoştinţe mecanice ale unei populaţii esenţialmente agrare şi care nu a pus niciodatã mâna pe un automobil pentru a le vinde la preţuri exorbitante hârburi. Singura licãrire de speranţã pentru a putea trãi pentru sute de mii de oameni e cãlãtoriã anevoiasã spre vest înspre ceea ce cred ca este un tãrâm aproape mitologic al abundenţei.

Cel care visa cel mai des la California şi la cum se va ghiftui cu struguri de cum va ajunge acolo e bunicul Joad. În dimineaţa plecãrii însã, bunicul, pânã atunci cel mai entuziasmat de perspectiva mutãrii, refuzã categoric sã pãrãseascã gospodãria în curs de demolare. Membrii familiei se vãd forţaţi de împrejurãri sã îl îmbete cu sirop de tuse şi sã îl ducã forţat în remorca improvizatã a camionetei lor. Pornesc aşadar la drum într-o singurã maşina bunicul şi bunica Joad, tatãl şi mama Joad, fiii Noah, Tom şi Al, fiica însãrcinatã Rose of Sharon cu soţul Connie Rivers, copiii Ruthie si Winfield, unchiul John şi predicatorul Jim Casy, 13 persoane în total cu doi porci tãiaţi şi conservaţi ca provizii. La prima oprire la o benzinãrie bunicul e lipsit de orice chef şi tot acolo câinele familiei e cãlcat de o maşinã. În prima searã opresc sã înopteze pe marginea strãzii lângã cortul familiei Wilson din Kansas. Îşi dau imediat seama cã bunicul se aflã într-o stare gravã şi, pânã sã îşi ridice propria tabãrã, îl duc în cortul familiei Wilson unde acesta îşi dã duhul. Îl înmormânteazã ilegal pe marginea strãzii pentru cã nu îşi pot permite sã plãteascã cei 40 de dolari necesari unei înmormântãri legale. Al şi Tom care au cunoştinţe de mecanicã le reparã maşina lui Ivy şi Sairy Wilson şi cãlãtoresc împreunã cu aceştia înspre California, reuşind prin redistribuirea pasagerilor între cele douã vehicule sã îi permitã camionetei lor altfel supraîncãrcatã sã traverseze munţii. Au parte de tot felul de pãţanii pe drum, toatã lumea încearcã sã profite de drumeţi, de la vulcanizãri pânã la cei care îi obligã sã plãteascã pentru a dormi pe marginea strãzii. La un moment dat o piesã cedeazã şi la propunerea ca o parte din familie sã îşi continue drumul urmând a fi ajunşi din urmã de Tom şi Casy dupã ce vor fi reuşit sã repare problema, Mama Joad adoptã o atitudine radicalã. Refuzã sã se urneascã din loc fãrã întreaga familie şi ca sã nu poatã fi luatã pe sus pune mâna pe un levier cu care ţine în gardã pe oricine s-ar apropia de ea. E prima datã când Mama Joad încalcã ierarhia nescrisã a autoritãţii în familie şi îşi asumã rolul simbolic de cap al familiei şi decident în detrimentul lui Tom Joad Sr (Tata Joad, soţul ei). Reuşesc sã gãseascã piesa de schimb şi sã repare maşina repede şi îşi urmeazã drumul spre vest.

Cum trec graniţa în California şi ajung în Needles, fiul cel mare, Noah (care e descris ca uşor ciudat, cel mai probabil din cauza unei greşeli a tatãlui la naştere când l-a tras afarã prea puternic şi i-a deformat craniul, cauzându-i probabil şi un uşor retard psihic) se hotãrãşte sã rãmânã permanent pe malurile râului Colorado şi nimic nu-i poate schimba decizia. De douã ori pe drum se întâlnesc cu migranţi cãlãtorind din sens opus care se îndreaptã spre casã în Sud, fiind pe deplin conştienţi cã în ţinuturile de obârşie vor muri de foame, dar consolându-se cu gândul cã o vor face între ai lor. Familia Joad e angajatã într-o mutare din care nu mai existã întoarcere, aşa cã îşi continuã drumul înspre California. Planul e sã se odihneascã în timpul zile şi sã strãbatã deşertul noaptea, dar la plecare au surpriza cã familia Wilson nu îi urmeazã pentru cã Sairy e prea slãbitã sã mai poatã cãlãtori. Familia Wilson, deşi nu mai au niciun fel de resurse, refuzã cu obstinaţie orice fel de ajutor de la familia Joad tocmai pentru cã ştiu cât de strâmtoraţi sunt şi ei, dar la plecare familia Joad le lasã în faţa cortului nişte carne de porc, cartofi şi bani. Ajunşi în Daggett, California familia Joad reuşeşte sã îi facã pe inspectorii agricoli care percheziţionau vehiculele în cãutarea de fructe şi seminţe sã îi lase sã treacã necontrolaţi pentru a ajunge cât mai repede la un doctor pentru bunica. De fapt, aceasta murise deja în timp ce strãbãteau deşertul, dar Mama Joad a ascuns acest fapt pentru a nu periclita cãlãtoria familiei. Din lipsã de bani, bunica este dusã la institutul de medicinã legalã şi înmormântatã de stat ca sãracã, familia insistã totuşi sã îşi dea ultimii bani pe un monument funerar ($5 pentru o biatã scândurã) pentru a nu îşi domni somnul de veci fãrã nume la cãpãtâi.

Trag sã înnopteze într-o aşa numitã Hooverville, o tabãrã de nomazi unde aflã cã în ţinutul care i-a fermecat deja cu peisajele sale şi câmpiile mãnoase nu e nici pe departe un tãrâm al fãgãduinţei, cel puţin nu pentru venetici şi cu atât mai puţin pentru cei sãraci. Aflã cã toţi migranţii care populeazã astfel de tabere încropite şi murdare au fost ademeniţi cu aceleaşi foi volante care le-au aprins speranţa şi familiei Joad. Livezile din California, de pildã, au nevoie în perioada recoltei (timp de doar douã sãptãmâni pe an) de câte 3000 de culegãtori şi ademenind cel puţin 6000 de migranţi flãmânzi şi fãrã posibiltatea unui alt loc de muncã (timp de luni de zile) îi pot forţa sã munceascã la jumãtate de preţ (15 cenţi în loc de 30/orã), chiar dacã şi cei 30 cenţi/orã cu greu ar ajunge sã poatã supravieţui fie şi în cele mai modeste condiţii. La aflarea acestei ticãloşii Tom Joad întreabã de ce muncitorii plãtiţi mizerabil cu doar jumãtate din salariul minim nu refuzã lucrul atâta timp cât nu li se plãteşte cât li se cuvine, profitând de faptul cã recolta s-ar strica dacã nu ar fi culeasã la timp. Floyd, un tânãr aflat de mai multã vreme în California, îl lãmureşte cã oricine pare sã protesteze cât de puţin faţã de condiţiile exploatatoare e bãgat imediat în închisoare şi fotografia lui e distribuitã la toţi potenţialii angajatori în aşa fel încât nu mai este angajat nicãieri şi copiii lui vor muri de foame. În timpul acestei conversaţii în tabãra improvizatã îşi face apariţia un bãrbat care spune cã are nevoie de culegãtori în Districtul Tulare, dar când Floyd îl întreabã de câţi oameni are nevoie şi cât plãteşte, nu numai cã acesta evitã un rãspuns clar, dar îl cheamã din maşinã pe poliţistul care-l însoţea şi îl acuzã pe Floyd cã e un agitator comunist. Floyd doar îi averizase pe ceilalţi sã nu mai cadã în capcana în care şi el cãzuse deja de douã ori: probabil cã angajatorul avea nevoie de 1000 de oameni, dar îi va face pe 5000 sã îşi dea ultimii bãnuţi pe benzinã pentru a ajunge în Districtul Tulare, pentru ca apoi sã se foloseascã de disperarea lor şi sã îi oblige sã munceascã pentru doar 15 cenţi pe orã. Floyd îi cere numai sã spunã din capul locului de câţi oameni are nevoie şi cât îi va plãti, dar acesta insistã cã nu îl va lãsa pe neica nimeni sã îi comande cum sã îşi facã afacerea şi cã are nevoie de „mulţi oameni” şi nu poate spune cât e salariul, probabil în jur de 30 cenţi pe orã  „poate ceva mai mult sau poate ceva mai puţin”. La sugestia angajatorului, poliţistul are instantaneu „certitudinea” cã Floyd a fost vãzut sãvârşind o infracţiune cu o sãptãmânã în urmã şi vrea sã îl aresteze. Poliţistului i se pare cã şi pe Tom l-a vãzut împreunã cu Floyd la locul infracţiunii, deşi acesta era departe de statul California pe atunci. Mai mult, poliţistul ameninţã fãrã perdea cã dacã oamenii nu se vor muta de bunãvoie în Districtul Tulare, oricum se va „impune” demolarea taberei lor din motive sanitare. Gândindu-se probabil la copiii sãi care ar muri de foame cât timp el ar sta închis, Floyd îi dã un pumn poliţistului şi o rupe la fugã printre corturi ca sã se ascundã în salciile din apropiere. Poliţistul trage un foc dupã Floyd care îi spulberã degetele unei femei nevinovate şi o ia dupã Floyd. Tom îi pune piedicã şi poliţistul cade lat la pãmânt unde Casy îi aplicã o loviturã dupã care omul legii îşi pierde cunoştinţa. Casy îl roagã pe Tom sã se ascundã în salcii, cât timp el se predã celorlalţi poliţişti ajunşi la faţa locului şi îşi ia asupra sa întreaga faptã, acoperindu-l pe Tom. În timpul acesta, Connie, soţul de 19 ani al lui Rose of Sharon care mereu visa la o viaţã prosperã în California, dispare pur şi simplu, fugind probabil de responsabilitatea paternitãţii şi a unei vieţi dure care nu are nimic în comun cu visele lui mãreţe. Preveniţi de Floyd cã poliţiştii se vor întoarce în timpul nopţii pentru a rãzbuna onoarea pãtatã a colegului şi vor arde tabãra din temelii, Joadii pleacã şi deşi sunt opriţi pe drum de localnici cu puşti şi târnãcoape care vor musai sã se descotoroseascã de ei şi sunt dispuşi sã îi lase sã se ducã doar înspre Districtul Tulare, reuşesc sã le înşele vigilenţa şi sã se ducã în direcţia opusã unde au norocul sã mai gãseascã un loc disponibil în tabãra guvernamentalã de la Weedpatch. Tom este indignat de abuzul de putere al oamenilor legii care pârjolesc Hooverville-ul şi dialogul cu mama Joad (cu savoarea dialectului din Oklahoma) meritã citat în original: „if it was the law they was workin’ with, why, we could take it. But it ain’t the law. They’re a-workin’ away at our spirits. They’re a-tryin’ to make us cringe an’ crawl like a whipped bitch. They tryin’ to break us. Why, Jesus Christ, Ma, they comes a time when the on’y way a fella can keep his decency is by takin’ a sock at a cop. They’re workin’ on our decency.” Şi rãspunsul venit puţin mai târziu al mamei e emblematic: „Ma soothed him. „Easy, Tommy. You done good once. You can do it again.”

„Yeah, an’ after a while I won’t have no decency lef’.”

„Easy,” she said. „You got to have patience. Why, Tom—us people will go on livin’ when all them people is gone. Why, Tom, we’re the people that live. They ain’t gonna wipe us out. Why, we’re the people—we go on.”

„We take a beatin’ all the time.”

„I know.” Ma chuckled. „Maybe that makes us tough. Rich fellas come up an’ they die, an’ their kids ain’t no good, an’ they die out. But, Tom, we keep a-comin’.”

În tabãra guvernamentalã, familia Joad gãseşte un mic paradis, atât din punctul de vedere al condiţiilor sanitare (apã curentã, şi caldã, toalete), cât mai ales al oamenilor bine organizaţi şi puşi la adãpost de puterea exercitatã arbitrar a poliţiştilor care nu au dreptul sã intervinã în administrarea taberei, atâta vreme cât nu existã revolte. Tom gãseşte de lucru o perioadã scurtã cu ajutorul unor vecini incredibil de amabili datã fiind situaţia lor deosebit de precarã şi cunoaşte şi un alt fel de angajator: un mic fermier care e de pãrere cã migranţii meritã 30 de cenţi pentru munca lor şi care se vede obligat de asociaţia fermierilor sã le plãteascã doar 25 de cenţi pe orã. De altfel, asociaţia fermierilor face tot posibilul sã semene rãzmeriţã în tabãra guvernamentalã, fabricând astfel un motiv pentru a o închide, dar migranţii reuşesc sã le dejoace planurile dupã ce sunt preveniţi de acelaşi mic fermier. Imposibilitatea de a gãsi de muncã în zonã îi obligã pe membrii familiei Joad sã pãrãseascã tabãra guvernamentalã şi dupã ce un om le spune pe drum cã e de lucru la o livadã de piersici, ajung sã culeagã fructe pe 5 cenţi cutia de fructe nelovite. Dupã o zi de muncã în care şi copiii ajutã abia îşi pot încropi o cinã care nu îi saturã, dat fiind cã şi alimentele sunt nejustificat de scumpe la singurul magazin din cadrul fermei izolate. Tom e curios sã afle de ce livada e înconjuratã de cordoane de poliţie şi seara se strecoarã afarã  şi pe un câmp din apropiere îl gãseşte pe Casy. De la fostul predicator aflã cã poliţia îi ţine la distanţã pe grevişti: oamenilor (printre care şi el) li s-au promis 5 cenţi pe cutie şi când au venit sã munceascã, li s-a spus cã trebuie sã se mulţumeascã doar cu 2,5 cenţi. Cum e imposibil sã hrãneşti fie şi o persoanã cu un astfel de salariu, cu atât mai puţin o familie, oamenii au refuzat şi atunci au fost daţi afarã cu poliţia şi în locul lor au fost aduşi alţii care vor primi 5 cenţi pe cutie numai pânã când greva va fi zdrobitã prin violenţã. În timpul discuţiei sunt atacaţi de localnici şi Tom vede cum unul dintre ei îi zdrobeşte craniul lui Casy cu un târnãcop dupã ce fostul predicator îi avertizase cã nu ştiu ce fac şi cã ajutã la înfometarea copiilor. Tom îi întoarce lovitura criminalului, dar este şi el lovit de o bâtã în faţã care îi fractureazã nişte oase. Reuşeşte sã se strecoare înapoi în baraca în care era gãzduitã familia sa, dar este cãutat pentru omucidere. Familia îl ascunde şi munceşte încã o zi pe 2,5 cenţi pe cutie cu care seara cumpãrã benzinã şi evadeazã cu Tom ascuns în remorcã din încercuirea poliţiei.

Ajung la o fermã unde culeg bumbac şi stau în nişte vagoane de marfã. Tom se ascunde în apropiere pentru a nu îşi pune familia în pericol. Ruthie se scapã la nişte copii care i-au furat biscuiţii cã îl va pune pe fratele ei mai mare care a ucis deja doi oameni şi se ascunde sã îi pedepseascã. De fricã sã nu îl punã în primejdie pe Tom când vor începe sã circule zvonurile despre existenţã sa, mama îl cautã în ascunzãtoare, îi dã şapte dolari pe care cu mare greutate reuşise sã îi punã deoparte şi îl sfãtuieşte cu inima grea sã fugã într-un oraş mare. Tom însã îşi doreşte sã continue munca lui Casy şi sã lupte pentru justiţie socialã pentru semenii sãi.

Urmeazã un sezon foarte ploios în care nu se gãseşte nimic de lucru şi mulţi mor de foame. Copilul lui Rose of Sharon e mort la naştere. Vagonul de marfã ce le servea de casã este inundat, maşina este cuprinsã de ape şi compromisã. Romanul se terminã cu familia Joad care se adãposteşte de ploaia torenţialã într-un hambar unde îl gãsesc pe un bãieţel şi pe tatãl acestuia într-o stare avansatã de înfometare. Bãieţelul le povesteşte cã tatãl i-a cedat mereu şi mica lui porţie de mâncare pentru a îl feri de înfometare şi acum a ajuns el însuşi aproape în agonie din cauza subnutriţiei. Îi trebuie urgent supã sau lapte pentru a fi salvat.  Bãieţelul e disperat. Rose of Sharon se înţelege cu mama ei din priviri, şi îi dã sânul bãrbatului strãin spunându-i cã trebuie. Cititorului i se sugereazã prin aceastã ultimã imagine cã trebuie sã supravieţuiascã în orice condiţii, trebuie sã meargã mai departe cumva şi în mizeria extremã la limita dintre viaţã şi moarte aceşti nãpãstuiţi ai sorţii trebuie sã strângã rândurile.

Din motive de spaţiu, comentariile la “The Grapes of Wrath” se gãsesc aici.

Anunțuri

3 păreri la “The Grapes of Wrath (Fructele mâniei) de John Steinbeck – Rezumat”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s