Katz und Maus (Pisica și șoarecele) de Günter Grass

Rezumat

Aceastã nuvelã este a doua în seria numitã Trilogia Danzigului la Grass, dupã „Toba de tinichea“ („Die Blechtrommel”) pe care am citit-o în 2014. Deşi pe net am vãzut pãreri conform cãrora „Pisica și șoarecele” ar fi continuarea la „Toba de tinichea“, mie legãtura mi se pare forţatã şi nejustificatã. E drept cã acţiunea ambelor cãrţi se desfãşoarã (în bunã parte) în Danzig în timpul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial şi cã eroul din „Toba de tinichea“, Oskar Mazerath, face o scurtã apariţie pe aleea unui parc şi ca mascota celor care jefuiesc biserica în „Pisica și șoarecele”, dar e vorba de simplã figuraţie care condimenteazã periferic acţiunea din „Pisica și șoarecele” şi îi aduce vag aminte cititorului familiarizat cu opera lui Grass de anumite întamplãri din „Toba de tinichea“, fãrã însã a le continua.

„Pisica și șoarecele” e povestea spusã de un fost coleg şi unicul prieten dacã se poate spune cã eroul naraţiunii a avut vreun prieten (cum se descrie însuşi naratorul Pilenz) a lui Joachim Mahlke care mai târziu ajunge sã fie numit „marele Mahlke“. Firele naraţiunii sunt tare încâlcite şi cititorul se gãseşte antrenat într-un joc de-a baba oarba în care este forţat sã dibuie iţele acţiunii şi sã le recombine mental permanent într-un mod în care ţesãtura rezultantã sã susţinã, chiar dacã doar episodic, greutatea raţiunii. Deşi sunt pe deplin conştientã cã tocmai aceastã naturã complexã a naraţiunii e deosebit de importantã în economia cãrţii, redau pe scurt acţiunea încercând pe cât posibil de dragul conciziei (şi ea relativã) sã evit meandrele textului original.

Mahlke e cu un an mai în vârstã decât colegii sãi de clasã şi e scutit de sport fiind cã de copil a fost plãpând şi bolnãvicios. Cu toate acestea, la un moment dat devine un gimnast pasionat care-şi impresioneazã colegii cu performanţele la barã fixã. Elementul caracteristic fizic pentru Mahlke este un mãr al lui Adam extrem de proeminent care e protagonistul unei istorisiri chiar la începutul nuvelei: în timp ce Mahlke dormea nişte colegi sau poate chiar Pilenz însuşi – autorul e voit imprecis aici – îi aduc o pisicã tânãrã (dar nu un pui de pisicã) care îi confundã mãrul lui Adam cu un şoarece şi se repede asupra lui, speriindu-l din somn pe Mahlke şi lasându-l cu zgârieturi pe gât.

Mahlke învaţã sã înoate mult dupã colegii sãi, dar ajunge rapid sã înoate mai rapid şi sã se poatã scufunda mai mult decât oricare dintre ei. Împreunã cu aceştia înoatã la un vas de rãzboi polonez pe jumãtate scufundat în apropiere de coasta Danzingului numit „Rybitwa” de unde recupereazã diverse obiecte pe care le colecţioneazã sau le dãruieste colegilor printre care şi un gramofon. În timpul acestor excursii la epavã, au loc şi câteva episoade mai sordide, peste care vom trece fãrã a intra în detalii 😉 La un moment dat Mahlke descoperã intrarea într-o cabina aflatã deasupra nivelului apei în care îşi transportã mai apoi toate posesiunile însemnate printre care şi gramofonul recondiţionat cu care le oferã colegilor aşezaţi afarã pe epavã adevãrate concerte. Nimeni în afarã de Mahlke nu reuşeste sã ajungã în cabina secreta care rãmâne astfel învãluitã în mister. Atât Mahlke cât şi colegii lui sunt fascinaţi de vasele de rãzboi şi pot recita ca pe o poezie numele, anii de producţie, greutatea, viteza maximã etc pentru vasele poloneze, germane, japoneze, americane, italiene ş.a.m.d. Mahlke demonstreazã un devotament extraordinar faţã de Fecioara Maria cãreia i se roagã în bisericã zilnic şi prezenţa lui Mahlke atât de frecventã la slujbã îl face pe Pilenz sã servescã pe post de ministrant, deşi el şi-a pierdut credinţa. Preotul nu vede însã cu ochi buni fervoarea religioasã a lui Mahlke şi suspecteazã ceva necurat şi pãtimaş în legãturã cu ataşamentul lui Mahlke faţã de Fecioara Maria.

La şcoala la care învaţã atât Mahlke cât şi  Pilenz revin (pe rând) doi foşti elevi, purtãtori ai Crucii de Cavaler a Crucii de Fier (cel mai înalt ordin militar din al Treilea Reich) care ţin discursuri elevilor despre victoriile lor din rãzboi. Vorbitorii se bucurã de foarte multã atenţie şi preţuire atât din partea copiilor, cât şi a profesorilor şi singurul care nu îi aplaudã furtunos la sfârşit este Mahlke. Ultimul vorbitor – care lupta pe un submarin – are în prelegerea sa nişte descrieri exagerat de poetice ale vieţii de zi cu zi pe un vas de rãzboi cu descrieri de apusuri de soare atat de lirice încât mai cã devin caricaturi în contextul unei mobilizãri militare. Acest vorbitor îşi doreşte dupã discursul sãu sã participe şi la o orã de sport, la sfârşitul cãreia constatã cã i-a dispãrut preţioasa decoraţie. Un elev este bãnuit şi bruscat, dar decoraţia nu este gãsitã, în pofida eforturilor considerabile fãcute de profesorii mai mult decât jenaţi de incident. Pilenz îşi dã seama cã o astfel de manevrã numai lui Mahlke i-ar fi putut reuşi şi banuielile i se confirmã când îl gaseşte pe acesta aşezat pe exteriorul epavei şi purtand medalia la gât agaţatã de şiretul de care altã datã îşi agãtã şurubelniţa. Pe drumul de întoarcere în oraş cu tramvaiul, Mahlke ţine decoraţia în palmã, cu şiretul încã ud de la scufundãri şi i-o aratã între staţii lui Pilenz, iar apoi se îndreaptã cu ea spre casa profesorului Klohse. A doua zi Mahlke nu mai apare la şcoalã şi este transferat imediat la un alt liceu.

Deşi în trecut Mahlke refuzase categoric sã se înroleze voluntar în vreo organizaţie care sã-l apropie de armatã cum fãceau colegii lui, el ajunge sã o facã benevol şi se distinge în parcursul lui militar atât în faţa colegilor prin pricepere (descoperã un depozit de arme al partizanilor amplasat pe fundul unui mic lac), cât şi prin aventura cu soţia unui superior. Pilenz îl întãlneşte întâmplãtor în timpul unei delegaţii a lui Mahlke în grãdina palatului din Danzig (acesta este momentul în care îşi face apariţia în trecere şi ştrengarul cu toba de tinichea) şi îi pare rãu cã nu are cum sã îl evite şi schimbã câteva vorbe de convenienţã cu Mahlke. Despre aleea pe care s-au intâlnit Pilenz spune cã deşi nu avea nicio bifurcaţie, era totuşi ca un labirint. Mahlke ajunge erou de rãzboi şi dupã ce ştirea apare în ziare Pilenz îl reîntâlneşte pe holurile liceului. Scena revederii meritã detaliatã: Pilenz vede o vitrinã cu o pisicã împãiatã (probabil din inventarul laboratorului de ştiinţe naturale) şi apoi instinctiv cautã şoarecele pe care îl gãseşte trecând pe lângã sãlile de conferinţã, „marele Mahlke fãrã şoarece: cãci avea un articol special la gât, socoteala, magnetul, opusul unei cepe, trifoi cu patru foi galvanizat, nãscocirea destoinicului Schinkel, bomboana, aparatul, chestia chestiuţa chestiunea, acel nuîipronunţnumele” (traducerea mea din germanã). E vorba desigur despre Crucea de Cavaler câştigatã într-un timp surprinzãtor de scurt de Mahlke. În timp ce Mahlke cu toate detaliile discursului pregãtite face conversaţie cu Pilenz în aşteptarea profesorului Klohse, autorul face o remarcã: „pisicile împãiate se pot furişa mai veritabil decât pisicile în viaţã” (tot traducerea mea).

Dupã ce lui Mahlke nu i se permite sã ţinã un discurs la fosta sa şcoalã, acesta îl urmãreşte vreo douã zile pe profesorul care l-a refuzat. Pilenz e pe urmele sale în tot acest timp rugându-l sã nu facã vreo prostie – un fel de pãrtaş de bunãvoie şi fãrã voie în acelaşi timp. Pilenz observã cã şi Mahlke se afla tot pe o alee fãrã bifurcaţii, dar care cu toate acestea era un labirint. Într-o noapte Mahlke îl întâlneşte pe profesorul Klohse pe aleea din faţa casei acestuia şi îi dã câţiva pumni rapid şi fãrã a schimba vreo vorbã.  Profesorul Klohse întruchipa pentru Mahlke liceul Conradium din care fusese mutat disciplinar. Dupã aceasta Mahlke discutã cu Pilenz despre întrebãrile ultime cum sunt problema existenţei unei vieţi dupã moarte; îl sfãtuieşte sã îl citeascã Kirkegaard şi pe Dostoievski, pe acesta din urmã musai în Rusia.

Pilenz pare iritat de prezenţa lui Mahlke şi dã impresia cã vrea sã se descotoroseascã de acesta cât mai curând, dar oferã un motiv aparent absurd care îl împiedicã sã o facã: ploaia care cãdea asupra lor uneşte oamenii. Mahlke dezvãluie cã ar fi trebuit deja sã se întoarcã pe front şi îl roagã pe Pilenz sã îl ascundã câteva zile, ceea ce acesta refuzã categoric. Dupã ce Pilenz îi sugereazã mai multe posibile adãposturi, apare ideea de a se ascunde în camera secretã din epava „Rybitwa”. Înainte de a îl conduce pe Mahlke devenit o veritabilã povarã la epavã, Pilenz vrea sã îi facã rost de provizii, dar cum nu e dispus sã cedeze din alimentele familiei lui, se duce la casa lui Mahlke unde se bucurã sã o gãseascã acasã numai pe mãtuşã şi nu şi pe mama acestuia. Ia douã conserve de carne de la aceasta şi aflã cã nimeni nu l-a cãutat încã pe dezertorul Mahlke. Aşteptându-l pe Pilenz, Mahlke se îndoapã cu agrişe crude. În staţia de tramvai Mahlke dã autografe elevilor încântaţi sã cunoascã un erou de rãzboi. Ajunşi la malul mãrii durerile puternice de burtã îl împiedicã pe Mahlke sã înoate şi Pilenz închiriazã o barcã şi vâsleşte singur pânã la epavã. Pe drum Mahlke care pare doar o umbrã a „marelui Mahlke” mai mult îi delireazã lui Pilenz decât îi povesteşte ce voia sã includã în discursul sãu şi cum voia sã înceapã cu relatarea accidentului de cale feratã în care tatãl sãu îşi pierduse viaţa înaintea rãzboiului şi pentru care fusese decorat postum. În delirul sãu lanseazã indicii cã tatãl rãposat i-a servit de model şi cã în doborârea a 400 de tancuri inamice s-a bucurat de protecţia Fecioarei, care i-a şi apãrut în mai multe viziuni în bãtãlii grele. Deşi aparent vorbeşte fãrã noimã, Mahlke e în acelaşi timp perfect capabil sã dirijeze modul în care Pilenz vâsleşte. Pilenz îl zoreşte pe Mahlke sã coboare cât mai repede în camera secretã din epavã şi îi aminteşte obsesiv sã ia şi desfãcãtorul de conserve. Mahlke îi rãspunde „te îngrijeşti de mine ca o mamã”. Pilenz minte cã a reuşit cu chiu cu vai sã închirieze barca o orã şi jumãtate, cã iniţial mai mult de o ora nu se putea, deşi în realitate a obţinut-o pe douã ore. Mahlke observã dupã poziţia unui vas cã acesta ar fi un vas suedez şi îi cere lui Pilenz argumentând cã „mãcar atât iţi pot cere, nu?” sã revinã cu barca de cum se însereazã ca sã vâsleascã înspre vasul neutru. La presiunile repetate ale lui Pilenz, Mahlke se scufundã cu plasa cu cele douã cutii de conserve legate de mânã, dar desfacãtorul de conserve ramâne sub piciorul lui Pilenz, iar acesta i-l aruncã târziu din barcã în direcţia epavei, fãrã a o nimeri. Pilenz îşi aduce aminte cã decoraţia (pe care el o numeşte „bomboanã”) nu se mai gãsea asupra lui Mahlke atunci când acesta s-a scufundat şi se întreabã dacã nu cumva o aruncase discret în apã şi o fi prins-o vreun peşte. Pilenz se gândeşte sã se întoarcã la epavã în acea searã cum convenise cu Mahlke, ba trece pe la domiciliul acestuia şi îi ia poza cu tatãl sãu alãturi de locomotiva în care îşi pierduse viaţã. Dupã ce aflã ca a primit ordin de mobilizare în trei zile, Pilenz revine cu binoclul tatãlui lui a doua zi dimineaţã şi nu în seara aceleaşi zile cum convenise cu Mahlke şi observã bocancii lui Mahlke unde fuseserã lãsaţi în ziua precedentã pe epavã, aceleaşi vase în port şi niciun vas neutru printre ele. Se întoarce acasã şi îşi face bagajul pentru front punând poza tatalui lui Mahlke cu locomotiva dezrãmatã la fundul valizei. Pilenz rãmâne bântuit de incertitudinea destinului lui Mahlke pe care îl cautã printre clovni (Mahlke voia sã se facã clovn ca sã facã oamenii sã râdã) şi pe care i-l aduc mereu în minte imaginile din reportajele de rãzboi sau chiar imagini din naturã legate de pãţaniile cu Mahlke. În 1959  Pilenz se duce la reuniunea celor decoraţi cu Crucea de Cavaler la Regensburg, dar nu e lãsat sã intre. Prin intermediul unui comandant, Pilenz se îngrijeşte ca într-o pauzã subofiţerul Mahlke sã fie solicitat la intrare. Ultima propoziţie din carte e „Dar tu n-ai vrut sã ieşi la suprafaţã” (traducerea mea din germanã).

 

Comentarii

Trebuie sã recunosc cã dupã terminarea lecturii am simţit cã îmi scapã ceva din simbolismul nuvelei, care nu-mi permite sã vin imediat cu o interpretare satisfãcãtoare. De aceea am fãcut ceea ce de obicei evit şi anume am cãutat pe internet cheia de interpretare şi astfel mi-am dat seama cã pentru a înţelege aceastã carte e nevoie de destul de multe informaţii contextuale. Pe scurt, cam aceasta e interpretarea pe care am gãsit-o: singuraticul Mahlke se hotarãşte sã lupte în rãzboi special pentru a câştiga în sfârşit admiraţia elevilor liceului Conradium dupã ce le va ţine un discurs despre faptele sale eroice, dar refuzul cu care se confruntã îl face sã dezerteze. Pentru Pilenz nuvela e o ocazie de a aborda tema asumãrii vinovãţiei, un subiect foarte spinos dupã rãzboi. Pilenz şi Mahlke exemplificã relaţia şoarecelui cu pisica în ceea ce priveşte jocul cu amintirile şi cu asumarea responsabilitãţii. O altã posibilã interpretare a metaforei şoarecelui cu pisica se sprijinã pe obiceiul lui Grass de a personifica forţele macro-sociale şi atunci pisica ar reprezenta tânãrul stat german în anii 1940 (https://en.wikipedia.org/wiki/Cat_and_Mouse_(novella); https://de.wikipedia.org/wiki/Katz_und_Maus_(Novelle)).

În continuare redau comentariile mele. Din câte mi-am putut eu da seama dupã doar douã cãrţi de Guenter Grass citite, la el nimic nu e ceea ce pare, totul e cu susul în jos şi totuşi corect; totul e farsã, realitate şi o criticã deosebit de acidã a realitãţii în acelaşi timp. În esenţã şi acţiunea acestei nuvele e foarte simplã: întâmplãrile din viaţã tânãrului Mahlke care la prima vedere nu pare cã ar avea stofã de mare erou, nici de rãzboi şi nici de roman. Şi totuşi, carapacea aceasta de ordine şi normalitate aparentã e folositã ca pretext pentru punerea pe tapet a unei probleme foarte spinoase care nu se lasã tranşatã o datã pentru totdeauna, ci revine permanent în forme mereu noi, dar la fel de corozive: jocul de-a şoarecele cu pisica dintre o conştiinţã încãrcatã şi memorie. Aici tehnica narativã a lui Grass care e în mod deliberat încâlcitã şi pe alocuri impenetrabilã reuşeşte foarte bine sã creeze o stare voitã de nesiguranţã, ca şi cum întregul edificiu narativ s-ar putea prãbuşi la orice pas. În acest mod el redã starea de pericol interior şi de ameninţare cu disoluţia interioarã în cazul confruntãrii frontale cu adevãrul mârşãviei umane şi, mai ales, al nemerniciei personale. Pe de altã parte însã, Grass reproduce şi jocul de lumini şi umbre în care se angajeazã raţiunea umanã în încercarea de a stãvili aducerea aminte – memoria este permanent eludatã, abordatã creativ, adãugitã şi totuşi e imposibil sã fie ignoratã complet şi definitiv. Chiar aşa chinuitã şi rãstãlmãcitã, memoria se întoarce şi îşi bântuie subiectul care se vede forţat sã o împace cumva (în germanã damit fertig werden – dar tocmai acest verdict definitiv este refuzat de memorie). Una dintre multele tehnici folosite de Grass în acest sens e schimbarea modului de adresare – când i se adreseazã cititorului, când lui Mahlke direct –retrasând astfel „jocul” de-a şoarecele cu pisica cu vina şi cu justificarea. (Desigur cã şi acest „joc” se înscrie în tenta profund sarcasticã şi criticã a nuvelei, aspectul ludic pe care îl conţine e mai curând sadic şi singura dimensiune pe care o pãstreazã din joc e caracterul aleatoriu şi nediscriminant, care poate afecta şi poate zdrobi pe oricine, oricând.)

Continuând pe linia de farsã, Mahlke e un personaj plin de contradicţii. Deşi nu se poate spune cã are vreun prieten, nu mi-a fãcut impresia unui singuratic sau neadaptat social. Sigur cã în cea mai mare parte a nuvelei nu pare sã tânjeascã dupã un anumit tip de contact social apropiat, dar el interacţioneazã cu ceilalţi ca un personaj pe deplin socializat şi care se impune ca trendsetter şi lider natural. El impresioneazã cu performanţele lui sportive (gimnasticã, înot, scufundãri), impunându-şi voinţa asupra constituţiei sale  bolnãvicioase şi depãşindu-şi lesne colegii mult mai bine clãdiţi fizic. Dar nu face caz de performanţele lui şi le câştigã firesc admiraţia camarazilor, chiar dacã nu i se ridicã osanale public pentru aceasta, cel puţin nu când este şi el de faţã. Mahlke introduce chiar şi o modã vestimentarã nouã care e preluatã de întreaga ţarã, moment în care el, iniţiatorul, renunţã definitiv la ea. În cea mai mare parte a nuvelei Mahlke  este indiferent la pãrerile celorlalţi şi deodatã, ajuns erou de rãzboi în timp record, devine atât de dornic de recunoaşterea publicã pe care numai un discurs în fostul lui liceu i-o poate aduce (şi care, desigur, i se refuzã). Din nou vedem aici cã nimic nu e ceea ce pare şi totul se aflã într-o nesiguranţã profundã, o stare de permanentã frãmântare în care în orice moment totul se poate da complet peste cap.

Tot pe ideea contradicţiei dintre aparenţe si realitatea fluidã, în perpetuã mişcare: eroul Mahlke care dã autografe e în fapt deja un dezertor; prietenul Pilenz e şi duşman, fãrã a putea fi categorisit definitiv de o parte sau alta a baricadei. Totul în nuvelã e in tonuri de gri şi se petrece pe nisipuri mişcãtoare şi atunci nu ne mai surprinde cã pisica împãiatã e cu atât mai abitir capabilã sã urmãreascã şoarecele pe holurile liceului. Mahlke ajunge erou la sfarşitul rãzboiului, când rãzboiul era oricum deja pierdut – absurdul apare ca singurã constantã a razboiului, deşi relatarea e epuratã aproape penibil de violenţã. Un om plin de potenţial ca Mahlke vrea sã se facã clovn, spunând dupã angajarea în rãzboi cã îşi dorea sã facã ori ceva serios şi important, ori ceva caraghios şi ciudat (care ar fi oare clovnul şi care eroul de rãzboi?). Sigur cã nuvela e saturatã de un înţepãtor umor negru (care poate nu întamplãtor în germanã se numeşte Galgenhumor, adicã umor de spânzurãtoare, de eşafod).

Cred cã meritã sã ne punem întrebarea cum se petrece trecerea de la dorinţa de a face oamenii sã râdã (devenind clovn) la a îi omorî (erou de rãzboi). Sigur cã e o decizie care frizeazã absurdul dezvãluind faţa hâdã a rãzboiului înţeles ca o farsã, absurdul prin definiţie care nu poate fi luat vreodatã în serios, dar care fãrã îndoialã marcheazã extrem de serios şi definitiv existenţã umanã. În plus, circul apare ca o temã la Grass, cel puţin în Trilogia Danzigului (şi Oskar Mazerath din „Toba de tinichea“ intrã într-o trupã de circ cu Maestrul Bebra). Un alt laitmotiv la Grass e ceapa. În „Pisica și șoarecele” se menţioneazã lipsa cronicã a cepei în anii rãzboiului şi în pofida ei mirosul omniprezent de ceapã în toatã Germania care oprea mirosul morţii. În „Toba de tinichea“ existã o scenã când dupã rãzboi Oskar cu formaţia sa sunt angajaţi în localul foarte scump „Pivniţa cepei” unde oamenii plãtesc o suma considerabilã (parcã 50 de mãrci) pentru o ceapã şi un cuţit – şi mai important pentru posibilitatea de a plânge, ca mod de descãrcare şi de a trata nişte amintiri spinoase, dar imposibil de şters sau de eludat. Aşa stând lucrurile, tind sã cred cã autorul se foloseşte de aceste metafore pentru a schiţa o societate alienatã care are parcã neapãratã nevoie de stimulente pentru a putea experimenta trãiri de bazã cum sunt râsul (prin circ) şi plânsul (prin intermediul cepei), dar chair şi trãirile astfel obţinute sunt falsuri grosolane, imitaţii nesatisfãcãtoare, parodii batjocoritoare. Desigur cã nu pot ignora nici de aceastã datã critica înţepãtoare care strãbate întreaga nuvelã. În asimilarea circului cu rãzboiul prin decizia surprinzãtoare a lui Mahlke, se marcheazã continuitatea ideii de transformare perpetuã şi atotcuprinzătoare, o reiterare a metaforei jocului şoarecelui cu pisica.

Şi tocmai metafora care a deschis nuvela prin scena festei cu pisica repezindu-se la beregata lui Mahlke e şi cea care o încheie. De data aceasta Pilenz nu mai este farsorul care aţâţã pisica şi rolurile sunt inversate: Pilenz e cel bântuit de vinovãţia ticãloşiei sale faţã de Mahlke, pe care l-a sabotat atunci când se afla la ananghie. Dar şi partea aceasta e învãluitã în nesiguranţã: oare Mahlke e mânuitorul care asmute pisicuţa conştiinţei asupra vinovãţiei perpetuu reprimate, dar niciodatã învinse a lui Pilenz sau oare Pilenz însuşi se autoflageleazã având greutatea morţii (posibile) a lui Mahlke pe conştiinţã? Cãutarea obsesivã de cãtre Pilenz a lui Mahlke dupã scena abandonului în primejdie la epavã indicã nevoia acestuia de o certitudine în ceea ce priveşte destinul colegului sãu şi severitatea vinovãţiei sale. Dar în acelaşi timp ea marcheazã şi o întoarcere periodicã (şi deci normalã) în relaţia dintre cei doi, care din perspectiva lui Pilenz oscileazã mereu între dragoste şi urã, o admiraţie amestecatã cu dispreţ faţã de Mahlke. E clar cã îl bântuie jocul pisicii cu şoarecele în care se poate atinge doar un echilibru precar de moment, niciodatã definitiv.

Ultima propoziţie din carte redã concis spiritul întregului text: „Aber Du wolltest nicht auftauchen” („Dar tu n-ai vrut sã ieşi la suprafaţã”, traducerea mea). Câtã ambiguitate strecuratã nonşalant în cinci vorbe! Avem aici din nou vocea conştiinţei încãrcate care i se adreseazã direct lui Mahlke, un Mahlke care rãmâne stãpân pe destinul sãu (nu vrea, nu cã nu poate! – sau e şi aici un act de eludare al responsabilitãţii din partea posibilului ucigaş?). Şi acest verb auftauchen poate însemna a apãrea, a rãsãri, a se ivi, a îşi face apariţia, dar şi a ieşi la suprafaţã (dupã o scufundare sau dintr-o ascunzãtoare). De unde îl ruga aşadar Pilenz pe Mahlke sã iasã: din epavã, din întâlnirea cu ceilalţi decoraţi sau din conştiinţa lui mãcinatã de vinã? Nu întâmplãtor sfârşitul este lãsat larg deschis. Şi poate cã abia acum putem înţelege cum se face cã pisicile împãiate se pot furişa mai eficient decât pisicile în viaţã.

Anunțuri

3 păreri la “Katz und Maus (Pisica și șoarecele) de Günter Grass”

  1. N-am citit pisica și șoarecele, însă Toba de tinichea mi-a plăcut mult. Și filmul mi s-a părut reușit. De la Grass am mai citit Peeling the Onion (Decojind ceapa), Aparatul de fotografiat și am început Calcanul, dar pe asta n-am reușit s-o termin. Să zicem că doar am amânat lectura ei. 🙂

    Apreciază

    1. Impresionant! Ai citit mai mult decat mine de la Grass. Eu as vrea sa citesc Hundejahre (Ani de caine), dar inca n-am facut rost de ea. Mi-am spus eu ca e musai sa-l citesc pe Grass in germana si atunci intregul proces dureaza mai mult. Abia am facut rost de Beim Häuten der Zwiebel (La decojirea cepei, in traducere cuvânt cu cuvânt) asa ca probabil aceasta va fi urmatoarea lui carte pe lista mea.
      Cum ti s-a parut? Inteleg ca e autobiografica.

      Apreciat de 1 persoană

      1. Eu nu știu germana, din păcate, așa că nu pot să-l citesc în original, dar pentru asta există traducătorii. 🙂 De fapt, acum că a venit vorba, eu l-am citit în engleză, mai puțin Calcanul, pe care o începusem în română. Hmmm… ce revelații!
        Mi-a plăcut Peeling the Onion, eram curioasă care fusese tot scandalul legat de participarea lui Grass la trupele SS și asta povestește în carte, printre altele.

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s